Este Declaraţia din aprilie 1964 doar un fapt divers?

S-au împlinit, zilele trecute, 60 de ani de la adoptarea şi publicarea ,,Declaraţiei din Aprilie 1964’’, documentul politic prin care PMR, partidul de guvernământ şi, prin aceasta, România, îşi afirmau, în mod deschis şi în termeni categorici, poziţia în conflictul sovieto-chinez, marcând, în acest fel, ieşirea de sub dictatura centrului conducător de la Moscova.  Eveniment care a avut un amplu ecou în mediul politic european şi internaţional, fiind denumit „o breşă în Cortina de Fier’’ şi care a fost tema  Conferinţei ştiinţifice organizată, recent,  de către Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului(INST) al Academiei Române. Manifestare ştiinţifică în cadrul căruia au fost abordate implicaţiile politico-diplomatice, economice şi sociale ale Declaraţiei din aprilie, dar despre care presa noastră scrisă şi audiovizuală, ca şi media alternativă nu au binevoit să informeze din motive pe care nu îmi permit să comentez. Tăcere care s-a păstrat şi asupra documentului menţionat.

Au existat şi câteva excepţii între care remarc în mod special analiza substanţială pe care Florian Banu a publicat-o în revista ,,Evenimentul istoric’’(nr74, aprilie 2024) şi care are titlul,, De ce a început Gheorghe Gheorghiu-Dej  desprinderea de URSS’’. Florian Banu fiind, alături de Liviu Ţăranu, autorii substanţialului Studiu introductiv al volumului ,,APRILIE 1964. Primăvara de la Bucureşti. Cum s-a adoptat Declaraţia de independenţă a României’’, apărut în anul 2004 la Editura Enciclopedică şi în care este  reprodusă integral stenograma şedinţei plenare a CC al PMR din 15-22 aprilie 1964 care a dezbătut şi adoptat declaraţia.

Dar, dacă mă gândesc mai bine, poate că descopăr şi că există anumite motive care i-au determinat pe anumiţi şi, mai ales influenţi, strategi de comunicare să recomande un categoric ,, silenzio stampa’’ pe acest subiect. Strategie pe care, în dulcele grai românesc, o numim ,,batista pe ţambal’’.Sau, mai bine, strategia lui ,,ce se taie, nu se fluieră’’…

Primul motiv este de chiar faptul că unul dintre subiectele fierbinţi ale declaraţiei a constat în refuzul ierarhizării ,,partid-fiu/partid centru-conducător’’ , din care reieşea şi ierarhia,,stat-conducător- state conduse sau tutelate’’. Clişee propagandistice (şi nu numai propagandistice!) care,reevaluate în lumina evenimentelor din zilele noastre, ar putea duce cu gândul la modul în care unii guvernanţi de pe meleagurile Mioriţei  se comportă în relaţia cu Marele Aliat Strategic sau cu vârfurile Uniunii Europene. De unde s-ar putea naşte şi întrebarea: dacă atunci se putea spune NU unor practici sau comenzi care nu erau conforme cu interesul nostru naţional şi cu aşteptările populaţiei, de ce acum nu se mai poate?…

Un alt motiv care poate că a precumpănit în situaţia dată a fost dat de faptul că, tot în cadrul Plenarei CC al PMR din aprilie 1964, a fost dezbătută şi,în final respinsă ideea aşa-numitei,,diviziuni internaţionale socialiste a muncii’’. Scenariu preconizat de  către economistul sovietic Emil Borisovici Valev şi care stabilea că în cadrul CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) unele state membre se vor specializa pe industrie:Cehoslovacia,Polonia şi R.D.Germană, iar altele, România şi Bulgaria, pe agricultură. Un scenariu profund discriminatoriu respins de către eminentul economist Costin Murgescu  în articolul publicat în revista ,,Viaţa economică’’. De aici, foarte probabil, autorii unor scenarii proiective , cu precădere pentru acest an multiplu electoral, scenarii având,bineînţeles, o destinaţie specială, au ajuns la ideea unei posibile- şi, mai ales, riscante- analogii cu scenariul ,,Uniunii Europene cu doză sau mai multe viteze’’, intens vehiculat cu ceva vreme în urmă şi apoi retras nu se ştie însă dacă în mod  definitiv sau numai păstrat la fondul de rezervă.

În fine, dar deloc în ultimul rând, ar mai fi de reţinut şi propunerea avansată de către C.C. al PMR încă în iulie 1963 şi reluată cu acest prilej, privind ,,linia generală a mişcării comuniste internaţionale’’ care sugera încetarea polemicii publice şi organizarea unor discuţii principiale, în spiritul respectului reciproc. Propunere care dacă ar fi relansată astăzi- schimbând, desigur, ceea ce este de schimbat- ar duce la nuanţarea discursurilor care pasează răspunderea pentru starea de criză numai în seama unei singure părţi atât în conflictul israelo-palestinian cât şi în cazul războiului din Ucraina.

S-ar putea, nu zic a, ca aceste supoziţii pe care le fac publice numai şi numai cu titlu personal, să nu se confirme. Dar, şi în acest caz, rămâne să dea de gândit uşurinţa cu care ideologi şi strategi ai comunicării în spaţiu public au decis să păstreze tăcerea asupra unui document de referinţă al istoriei post belice a României: Declaraţia din Aprilie 1968-. Document pe care nu propagandiştii regimului  politic al partidului-stat l-au numit ,,O breşă în Cortina de Fier’’. Şi nu numai că l-au numit aşa, dar, nici până astăzi, nu au dat semn că renunţă la această apreciere.

Să fi greşit, oare, analiştii Occidentului democratic atunci când au lansat această idee? Teamă îmi este cu nu ei au fost cei care au greşit!