Avertismente și sfaturi pentru America

În trecutul istoric, de la nașterea sa și până la sfârșitul Războiului Rece, sau poate chiar până la prăbușirea celor două turnuri gemene de la New York, în nefasta zi de 9 septembrie 2000, SUA a trezit lumii o varietate de sentimente: solidaritate, admirație, speranță, gratitudine, teamă, revoltă, confuzie, neliniște. Astăzi, în anul de grație 2024, într-o atmosferă de război civil, subsecventă trecerii de la democrație la oligarhia plurală, americanii se pregătesc să aleagă între doi candidați la președinție amintind de gerontocrația ultimilor ani ai puterii sovietice, sufocată de stagnare economico-socială și de cursa înarmării. În spatele lor se înghesuie armate de birocrați imberbi, lipsiți de orice experiență de viață și de orice îndoieli, cu excepția celei privind identitatea de gen, care cred că tot ce zboară se mănâncă și că tot răul vine de la tradițiile culturale ce ar trebui distruse pentru a elibera omul de povara adevărului (inclusiv cel biologic), a realității, a istoriei și a memoriei. Cu toții sunt trași de sforile puterilor oligarhice ascunse în subteranele statului oficial. Sentimentul fără precedent inspirat tuturor de această Americă este acela de… milă. În cazul rivalilor ei, mila se asociază cu perplexitatea și iritarea stârnite de refuzul Americii de a se asocia la definirea unei noi ordini globale în care și ea ar avea un rol decent de jucat pentru a asigura pacea nu prin forța unei singure puteri, ci prin echilibrul puterilor. Departe de asta, Washingtonul adoptă ca unică strategie aceea de a strica jocul celor care se străduiesc să zidească o ordine pluricentrică. În cazul aliaților, mila este covârșită de spaima că scufundarea super ambarcațiunii americane îi va atrage și pe ei în genunile istoriei. Frivolitatea narcisistă a muribundului imperiu american le amintește dureros atât de orchestra care cânta valsuri vieneze pe puntea „invulnerabilului” Titanic, în timp ce acesta se scufunda, cât și de spusele lui Henry Kissinger, potrivit cărora, „a fi inamicul SUA este periculos, dar a fi aliatul său este mortal”.

 

 

STÂLPII DE REZISTENȚĂ AI „IMPERIULUI NECESAR” 

 

O conducere ineptă, o societate fracturată, o economie instabilă, o datorie gigantică, o confuzie a valorilor, o criză de încredere generalizată. Puterea americană alunecă pe toboganul istoriei urmând altor super actori globali care au cunoscut aceeași soartă și trăgând după ea propriii săi aliați.

 

Prima condiție pe care un bolnav trebuie să o îndeplinească este aceea de a-și recunoaște boala. Abia după aceea se poate pune problema tratamentului. Ce împiedică SUA să o facă? Narcisismul și decadența bunăstării.

 

Sunt de acord cu ideea că SUA a fost un imperiu necesar. Pilonii puterii ei au fost în ordine visul american, creativitatea americană, dolarul american (sprijinit, desigur, pe o economie puternică) și … la urmă, dar nu neglijabil, armata americană. Soldatul american a cucerit lumea nu cu arma nucleară, ci cu visul american pe care îl purta în ranița sa. El a apărat securitatea Americii nu atât prin războaiele pe care le-a câștigat, ci prin cele pe care le-a evitat.

 

Așa s-a născut universalismul imperial american. Acesta promitea că oricine plătește Americii renta imperială va primi șansa de a participa la împlinirea visului american pentru sine și astfel de a trăi ca americanii. 

 

Hollywoodul a furnizat omenirii veselie, grandoare și convingerea că oricât de crud ar fi răul totul se termină fericit. Acolo a fost inventat happy end-ul ca legitate a vieții … în stil american. 

 

Universitățile americane, hrănite cu creierele cele mai performate ale lumii, atrase acolo în primul rând de libertatea de a gândi și capacitatea de a crea, au devenit centrul de iradiere mondial al progresului tehnologic. Întâietatea în cursa tehnologică a permis Americii dominația politică și totodată, împreună cu dolarul american, a făcut din engleza americană o lingua franca la nivel mondial.

 

Presa americană a fost nu numai simbolul și modelul libertății, dar și cel mai temut câine de pază al ei, care totodată a evitat, prin cultura transparenței, promovată cu încăpățânare, ca puterea să corupă și ca să fie exercitată altfel decât pentru popor, cu poporul și prin popor.

 

Acestea au asigurat pacea, securitatea, stabilitatea și prosperitatea internă a SUA, care i-au inspirat apoi firesc și politica externă.

 

Pacea americană la nivel global s-a bazat pe alți patru piloni: comerțul liber (având ca monedă de rezervă dolarul), drepturile omului, securitatea democratică (potrivit acestui concept, democrațiile nu provoacă niciodată războiul, nu se războiesc între ele și găsesc căi de coexistență pașnică cu adversarii lor) și puterea armată americană (inclusiv cea nucleară). În acest context americanii au inventat solidaritatea globală și generozitatea ca mod de exprimare a egoismului național (a se vedea exemplul „Planului Marshall”, prin care America s-a ajutat pe sine ajutând Europa și a ocupat Europa, eliberând-o de sine (sic!) sau, mai exact, de demonii egoismelor sale fratricide).

 

 

„MĂREȚIA AMERICII” MOARE FĂRĂ UN INAMIC MĂREȚ

 

Vitalitatea tuturor acestor valori, strategii și instrumente a fost garantată de amenințarea unui inamic extern pe măsură, real sau imaginar. Astfel de inamici au fost, pe rând, imperialismul colonial european (spaniol, francez și britanic), nazismul german, militarismul japonez, bolșevismul rusesc, terorismul islamic.

 

Cel din urmă s-a dovedit, însă, a fi insuficient de coerent pentru a genera acea teamă capabilă să păzească pilonii puterii globale americane împotriva agenților corozivi proprii spiritului hiperactiv al societății americane.

 

În prezent, singurul rival strategic al SUA, China, prin globalismului său de învăluire prietenoasă, neconfruntațional și neexpansionist, nu constituie un criteriu de coeziune suficient de convingător pentru a-i face pe americani să renunțe la autoadmirație și autoamăgire, precum și la confortul consumerismului individualist (finanțat din credite, iar nu din economii) în favoarea unei regăsite vigori naționale și a unei noi măreții obținute prin efort propriu, smerenie, realism, raționalism și pozitivism.

 

Așa se face că virușii latenți, conservați în gheața Războiului Rece, au devenit activi și au contaminat toate structurile de rezistență ale vechiului imperiu, acum atins de senilitate, ucigând „pacea americană” și înlocuind-o cu un „conflict global americanizat perpetuu” nu numai distructiv, ci și autodistructiv.

 

MOARTEA VISULUI AMERICAN ȘI CAUZELE EI CULTURALE 

 

Triada Hollywood-academia-presă a reușit, după trei decenii de la nașterea speranței în apariția unui mare sat global așezat sub semnul armoniei și fraternității, cu care se încheia istoria (era vorba despre istoria confruntărilor armate de tip tribal), să producă o masă critică de spălați pe creier, negaționiști ai ordinii naturale, ai istoriei și tradițiilor culturale, cuprinși de o nouă furie tribalistă cu care vor să impună urbi et orbi (orașului și lumii) o „nouă normalitate”. Această masă de purtători ai unei doctrine care promovează egalitarismul cultural (inclusiv pe terenul biologiei) și colectivizează gândirea, s-a insinuat în instituțiile statului american tribalizându-i politica, atât internă cât și externă. Militarizarea politicii americane este numai un exemplu al acestui fenomen, iar cheltuielile pe care le impune, mărind datoria publică la cote insuportabile și reducând calitatea vieții cetățeanului de rând, inclusiv prin limitarea libertăților democratice, se conturează a fi cauza prăbușirii finale a fostului imperiu necesar, altădată cetatea luminoasă de pe muntele global. 

 

Hollywoodul a devenit un mare producător de subcultură din care se adapă narcisismul, excepționalismul și autismul secuvinist (sic!) american. Preceptul biblic potrivit căruia doar cel care se smerește se va înălța, în timp ce acela care se va înălța pe sine se va smeri, îi este străin. Național-populismul american (a se vedea slogane precum „America first!” sau „America great again!”), unit cu ideea unicității universaliste a „valorilor americane”, propovăduite zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă din „orașul îngerilor”, proiectează în imaginația celor care înghit cu polonicul propaganda hollywoodiană figura unui Mântuitor american global, care îi salvează de focul gheenei pe cei care îi ascultă poruncile și le asigură fericirea pe pământul promis de Tatăl său cel nevăzut, tuturor celor care cred în el și îl au ca unic Dumnezeu. Noul Ierusalim, adică America, nu este chipul Domnului coborât pe pământ, ci Domul însuși. Și nu Domnul majorității amărâte, drepte, oneste și muncitoare, ci acela al minorităților rătăcite, înstrăinate și frustrate de propria neputință și de propriile eșecuri, care amestecă toxic complexul de superioritate cu cel de inferioritate.

 

Izvorul acestei doctrine se află în universitățile americane și reprezintă perfect populația lor. De decenii acolo se înregistrează o tranziție lentă dar neîncetată de la cultura îndoielii creatoare la cea a certitudinii dogmatice, de la filosofare la ideologizare, de la educare la îndoctrinare, de la gândirea critică vie la corectitudinea politică tembelizantă. An după an, absolvenții acestor universități s-au adiționat până la a forma o masă critică, mai întâi ascunsă în măruntaiele unui stat subteran, pentru a ieși apoi la suprafață și a infesta instituțiile democrației americane defuncte.

 

În ceea ce privește presa, aceasta a fost capturată de atleții corectitudinii politice și, în aceste circumstanțe, a înlocuit adevărul cu minciuna, dezbaterea publică cu propaganda, și libertatea nu doar de expresie, ci și de conștiință, cu teroarea intelectuală. Câinele de pază al democrației a turbat și s-a transformat într-un Mare Inchizitor global.

 

Cine mai poate visa să trăiască într-o asemenea lume. Din visul american nu a mai rămas decât consumul nelimitat pe datorie. O datorie care înspăimântă întrucât la nivel individual înseamnă faliment și expropriere, la nivel național înseamnă oligarhizare și tribalizare, iar la nivel internațional înseamnă război etern lipsit nu numai de perspectiva, ci chiar și de dorința păcii.

 

În asemenea condiții SUA iese din cursa pentru întâietate în domeniul inovației și al progresului tehnologic și vede cum capitalurile îi fug spre piețe mai primitoare întrucât meritul se poate exprima într-o competiție lipsită de constrângeri ideologice care să îl sacrifice în favoarea legitimității culturale.

 

 

DEZERTAREA CAPITALURILOR ȘI A CREIERELOR  

 

Răspunsul Americii la acest fenomen absolut natural a fost protecționismul într-o țară care s-a ridicat prin liberalism, supraregularizarea și supraimpozitarea, într-o țară în care bunăstarea a apărut întrucât câștigul muncii fusese lăsat celui care l-a realizat, și prin anti-imigraționism, într-o țară construită de imigranți. Din vechea organizare internă americană liberală și inegalitară a rămas doar inegalitatea, singura formă de libertate care a supraviețuit fiind cea de a săraci; iar asta în favoarea îmbogățiților ieșiți din războaie bugetofage care chiar și când sunt câștigate pe câmpul de luptă, nu câștigă pacea în societate.

 

Aceasta a accelerat fuga capitalurilor și a creierelor. Pentru a păstra un nivel de viață care, în condițiile dezindustrializării și ale scăderii nivelului de productivitate, cumulat cu creșterea cheltuielilor pentru înarmare, nu mai avea cum fi justificat, America a ales calea războiului. Un război a cărui țintă nu mai este victoria, ci blocarea oricărui proiect constructiv al națiunilor concurente și epuizarea energiilor lor creatoare în confruntări militare pe cât de ucigașe pe atât de inutile. 

 

Acest război nu este numai militar, ci și economic. Prin sancțiuni economice aplicate unilateral și abuziv, așadar în afara dreptului internațional, SUA încearcă să își refacă superioritatea economică. Aceasta nu printr-o politică de reindustrializare și de dotare cu autosuficiență energetică, ci subminând economiile statelor care nu îi acceptă agenda geopolitică și noul model de globalism, state din „creditul” cărora a trăit în deceniile postbelice, cu un dublu scop și anume: i. să își (auto)anuleze datoriile (financiare) față de ele, confiscându-le averile, pe de o parte; ii. să producă nemulțumiri sociale apte a determina răsturnarea regimurilor politice legitime și a le înlocui cu altele dispuse a respecta „ordinea mondială bazată pe reguli” dictate de oligarhiile americane, pe de altă parte.

 

Activizarea tiparniței de dolari, jocul cu cursul dolarului, confiscarea activelor păstrate de vechii creditori ai SUA în depozite americane sau ale aliaților-vasali ai Americii și decuplarea piețelor emergente concurente, sub cuvântul că schimburile economice și tehnico-științifice cu acestea ar prezenta riscuri pentru securitatea Occidentului euro-atlantic, au până la urmă efect de bumerang, izolând nu pe concurenții Americii, ci America însăși de lume, și lăsând-o fără arma dolarului, a cărui devitalizare împinge piața mondială, poate încet dar sigur, către dedolarizare.

 

 

DE LA „VISUL AMERICAN” LA „REVOLUȚIA CULRTURALĂ AMERICANĂ”

 

„Visul american” nu a fost un produs de export, ci unul de consum intern, un model de viață și gândire care a atras lumea. Modul SUA de a se administra la ea acasă a inspirat lumea. Prin el America s-a globalizat, înaintea restului lumii și, pe cale de consecință, lumea s-a americanizat prin propria-i alegere.

 

„Revoluția culturală americană” declanșată azi, după ce SUA și-a epuizat resursele necesare spre a-și menține în viață visul, este un produs de export sau mai exact un vehicul cu care SUA vrea să își exporte bolile și crizele, imposibil de vindecat acasă prin efort propriu, urmând a le depozita într-o groapă globală de gunoi neoliberal și neoconservator, unde anormalitatea este etichetată ca „nouă normalitate”. Universalismul imperial american nu mai constă în perspectiva oferită periferiei de a accede la civilizația centrului spre a trăi visul acestuia, ci în perspectiva oferită centrului, tot mai asemănător cu casa de nebuni, de a-și scoate cadavrele afară, ducându-le la periferia imperiului transformată în morgă globală.

 

Cine să mai fie atras de americanizare în aceste condiții? Cine poate accepta să se americanizeze pentru ca SUA să se naționalizeze, să se vindece prin deglobalizare de sine simultană cu globalizarea celorlalți, înlocuind „imperiul necesar”, cu un „imperiu genocidar”?! Iar asta tocmai acum când în lume, chiar prin asimilarea și adaptarea vechiului vis american la condițiile locale și tradițiile naționale, au apărut (în special în Asia) puteri noi sau renăscute care propun o ordine globală pluralistă, rațională, solidaristă, personalistă, inclusivistă, armonioasă și chiar… estetică.

 

 

O CONCEPȚIE STRATEGICĂ CADUCĂ

 

Deocamdată, SUA se mândrește cu superioritatea ei (altminteri tot mai firavă) din punct de vedere militar. Din păcate pentru ea, această superioritate devine tot mai puțin folositoare în condițiile sclerozei strategice care decuplează puterea americană de realitatea lumii contemporane. De aici vine și înfrângerea strategică în războaiele câștigate tactic.

 

Gândirea geostrategică a administrațiilor americane se bazează în continuare pe vechile concepte ale Războiului rece: îngrădire și descurajare, ambele realizate prin mijloace militare. De asemenea, ea nu mai poate scăpa de convingerea că principalul său inamic este cel aflat tradițional în concursul pentru dominarea Europei, respectiv Rusia, continuând să ignore, chiar și în ciuda avertismentelor venite din sânul comunității analiștilor politici americani, că rivalul său principal la scară globală se află în Asia, respectiv este China. De aceea a ales să intre într-un război aproape deschis, direct și total, cu Rusia, pe care, la fel ca în epoca sovietică, a demonizat-o din nou în ochii americanilor, deși, rivalitatea cu China, ar fi indicat tocmai o alianță americano-rusă menită să asigure menținerea ordinii mondiale postamericane sub influența valorilor specifice culturii și civilizației europene, cu extensiile euro-atlantice și euro-asiatice ale acestora. 

 

Din acest  punct de vedere, americanii continuă să rămână tributari concepției strategice a „verilor” lor englezi (britanici) care s-au opus oricărei concentrări de putere pe continentul european, acționând pentru divizarea puterilor europene creștine (inclusiv cu ajutorul islamului turco-otoman) pe care nu le-au putut domina direct. De aceea, pe lângă Rusia, Washingtonul percepe ca pe o amenințare la adresa supremației sale globale și state precum Germania sau Franța, precum și entități federative paneuropene de felul UE, pe care caută, pe de o parte, să le domine direct prin dependența față de SUA sub aspectul securității militare (practic, ocupându-le militar) și al securității energetice, dar și prin aducerea la conducerea lor de agenți proamericani, iar pe de altă parte, să le secătuiască de putere prin implicarea în războaie contrare intereselor lor vitale, precum cel cu Rusia.

 

În măsura în care se simte totuși deranjată de concurența Chinei, gândirea americană rămâne blocată în modelul contradicției ideologice dintre comunism și capitalism și continuă să recurgă la strategiile aplicate URSS în secolul trecut. Atunci, cel puțin, a știut să țină departe China de Rusia, punându-le în contrapondere pentru a-și consolida propria-i securitate. Acum le-a împins pe una în brațele alteia, consolidând puterea care i se opune.

 

 

O PUTERE MILITARĂ INUTILĂ

 

Noua problemă pe care o pune Americii confruntarea cu China este aceea a adaptării vechilor ei strategii vizând concursul dintre puterile hard (puteri dominate de logica militară), care au fost SUA și Germania sau SUA și Rusia sovietică, la specificul concursului dintre puterile hard, cum este SUA, și puterile soft (puteri dominate de logica pacifistă), precum China.

 

Spre deosebire de China, care a accedat la statutul de putere cu relevanță globală prin propriile forțe și este independentă în raport cu America, UE este, cel puțin la origine, o creație americană, federalizarea Europei occidentale sau nord-atlantice fiind concepută nu numai pentru a ridica o stavilă politico-economico-ideologică în calea puterii hard sovietice, ci și pentru a emascula vechile națiuni imperiale europene (cu imperiile lor coloniale), lipsindu-le de puterea armată și punându-le sub comanda politico-militară a SUA. UE este, la fel cu China, o putere soft, dar o putere dependentă de SUA și ocupată de SUA; o putere care caută a se emancipa de sub tutela americană, dar ori de câte ori îi cresc mușchii necesari pentru a rupe lanțul american, vine chirurgul transatlantic și o castrează. China în schimb se poate întrece cu SUA ca doi concurenți liberi, de la egal la egal.

 

Într-o asemenea competiție SUA nu știe decât să acumuleze putere (militară, economică, politică) pe care să o opună adversarului împingându-l înapoi sau ținându-l pe loc. În acest scop constituie alianțe și, după caz, îi pedepsește pe cei care nu vor să i se alăture. Principiul său rezumat de formula „cine nu-i cu noi este împotriva noastră”, face ca, urmând legea acțiunii și reacțiunii din fizică, pe măsură ce alianțele cresc, opoziția sancționaților față de ele să crească. Cu cât o asemenea opoziție externă crește, cu atât este mai necesară unitatea internă și de aceea, presiunea Washingtonului pentru alinierea fermă a aliaților la exigențele intereselor americane crește, rigidizând alianța; în cele din urmă, caracterul excesiv al presiunii determină caracterul regresiv al eficienței ei, aliații devenind tot mai nervoși și tot mai puțin dispuși a se supune.

 

Problema principală a capacității de confruntare a SUA cu rivalii săi strategici din Asia nu vine, însă, de aici. Ea vine din neînțelegerea faptului că cei din urmă nu cheltuiesc pentru a-și mări puterea cu care să se opună Americii, ci pentru a finanța parteneriate flexibile la interesele diverșilor jucători mici răspândiți prin lume, care, profitând de congruența obiectivelor strategice în cazuri concrete, urmăresc anularea dependenței de SUA și totodată crearea unor asocieri locale care nu mai lasă spațiu de manevră ofensivelor americane; asta chiar și atunci când pe teritoriul unor dintre ei se află baze militare americane. Operațiunile acestora din urmă îndreptate împotriva unor terți rivali strategici ai SUA, cum ar fi China, sunt blocate prin amenințarea unei adevărate gherile care stă gata să le sară în spate, nu neapărat cu pumnale sau puști, ci cu mijloacele rezistenței pasive.

 

Arma nucleară, care, oricum, s-a dovedit a fi inutilă prin chiar caracterul extraordinar al forței sale de distrugere, nicidecum nu poate fi folosită împotriva unor asemenea adversari… pașnici.

 

Confruntarea economică urmează aceeași logică pe care America nu reușește să și-o însușească, deși cândva ea însăși a fost campioana comerțului liber. În locul concentrărilor de putere economică regională și de embargouri menite să sporească securitatea inițiatorului lor prin izolarea adversarului (izolare care se dovedește tot mai mult a fi autoizolare), se preferă acum crearea unor rețele de cooperare pe proiect, în care rechinii economici globali se încurcă și mor în lipsa capacității de a se mai mișca. Securitatea dinamică pe care noile puteri globale emergente o dezvoltă, se opune cu succes securității statice de al cărei model de gândire nu se poate desprinde America.

 

 

CE-I DE FĂCUT? CÂTEVA SUGESTII SISTEMICE

 

Ce trebuie să învețe SUA din toate aceste observații? Ce ar trebui să facă pentru a se salva, adică pentru a rămâne relevantă în proiectarea și funcționarea ordinii postamericane?

 

1. Primul pas este eliberarea de sub dominația complexului militar-industrial. Procedând astfel, nu ar face decât să dea curs avertismentului dat de fostul Președinte Eisenhower în faimosul său discurs de adio. De atunci și până azi lucrurile au devenit și mai clare.

 

Reluând și aducând în contextul actual una dintre cele mai frumoase cugetări ale lui Albert Camus, inclusă într-una din scrisorile sale adresate unui „prieten german”, le-aș aminti, la rândul meu, „prietenilor americani”, că „morala împotriva sabiei nu poate face nimic, dar moralei asociată cu sabia nici o sabie din lume nu îi poate rezista”. Or, SUA nu mai dispune azi de nici o autoritate morală care s-ar mai putea uni cu sabia sa pentru a stăpâni lumea. Dimpotrivă, din lumea altădată dominată de ea și, înaintea ei, de rudele sale europene, s-au ridicat puteri care chiar dacă nu au săbii la fel de ascuțite ca cele americane, pot oferi un vis propriu de libertate, securitate și prosperitate care a înlocuit de mult epuizatul „vis american”. Sabia (inclusiv cea nucleară) nu îi mai este, deci, de nici un folos Americii. Dimpotrivă, a ajuns să îi împovăreze și mâna și bugetul, și gândirea și sufletul.

 

2. Retragerea prezenței americane din țările în care aceasta nu mai este nici binevenită nici necesară ar fi benefică în primul rând pentru reducerea cheltuielilor bugetare, economiile masive astfel înregistrate putând fi îndreptate spre plata datoriei publice și îmbunătățirea sistemului de ocrotire socială propriu. Ea ar fi, de asemenea, începutul reabilitării democrației americane prin eliberarea deciziei politice de influența oligarhiei producătorilor de arme, precum și a refacerii staturii morale a SUA.

 

Singura alternativă acceptabilă ca sistem de organizare a societății este cea care include democrația și aristocrația. În Asia, puterile emergente trec de la tirania (specifică despotismului oriental) la aristocrație. În SUA, derapajul democrației către oligarhie trebuie oprit și democrația resuscitată. Aceasta impune demilitarizarea politicii americane.

 

3. O asemenea reformă trebuie și poate fi acompaniată cu edificarea unui sistem de securitate colectivă definit în cadrul unui pact defensiv global care să asocieze puterile hard și pe cele soft, pe cele consacrate și pe cele emergente, într-un efort instituționalizat comun menit a garanta ordinea mondială (adică pacea) atât de o manieră statică, prin menținerea echilibrelor de putere, cât și într-una dinamică, printr-o intervenție coordonată în vederea stingerii din fașă a focarelor de conflict locale. America va putea obține acordul pentru un asemenea pact (de altfel propus implicit și de Rusia cu câțiva ani în urmă) cu atât mai ușor și în condiții cu atât mai avantajoase cu cât îl va iniția mai repede, înainte ca puterea sa militară, încă semnificativă, să se epuizeze prea mult și să nu mai aibă ce oferi în schimb.

 

4. De asemenea, pentru a reduce nevoia recurgerii la puterea sa militară, SUA ar trebui să își obțină securitatea energetică deplină prin efort propriu și din resurse proprii, civilizând și, deci, democratizând astfel, cealaltă oligarhie și anume cea a din domeniul petrolifer. Combinând tehnologiile actuale cu resursele sale naturale interne, America poate deveni independentă de controlul rezervelor de hidrocarburi ale altora și nu ar mai cheltui atât pentru a ține sub ocupație statele care le dețin. Autosuficiența energetică a SUA va determina și o scădere a prețului resurselor energetice fosile pe piața mondială, tranșând, în favoarea sa, concursul cu puterile petro și gazo-dependente sau aducându-i, cel puțin o remiză.

 

5. Riscurile la adresa securității americane nu pot fi reduse prin decuplarea de marile piețe externe (rusă, chineză, iraniană etc.) și prin tot felul de bariere tarifare și mai ales netarifare așezate în fața schimburilor cu jucătorii activi pe acele piețe, ci printr-o reindustrializare stimulată de o dereglementare și defiscalizare masive, apte a reface atractivitatea Americii pentru investitori și a redeștepta gustul acestora pentru risc, dar și a raționaliza riscul și a asigura loialitatea concurenței în condiții de deplină libertate.

 

6. SUA trebuie să își curețe universitățile de gunoiul corectitudinii politice, al dogmatismului globalist, al contestării adevărului (inclusiv cel istoric și biologic) și al negării firescului, pentru a le reda statutul de temple ale științei, de garant al gândirii critice, de depozitar al tradițiilor culturale și de punte între ordinea naturii și ordinea morală. Este vorba și în acest caz, de anihilarea altei sau altor oligarhii care au metastazat (ideologic și fizic) aparatul de stat abătându-l de la datoria față de interesul național american și folosindu-l atât pentru a supune societatea americană exclusiv intereselor lor de grup și viziunii lor de castă asupra istoriei și naturii, cât și pentru a declanșa o revoluție culturală mondială care i-a ostilizat Americii majoritatea celorlalte națiuni.

 

7. În fine, SUA are a-și revizui și actualiza politica față de emigrație. Aceasta nu înseamnă ridicarea de ziduri la frontiere care să oprească noile fluxuri de brațe harnice și minți inteligente, precum cele care au făcut în trecut America măreață. Împotriva aspectelor negative ale imigrației trebuie lucrat, pe de o parte, la sursă, oferind comunităților umane de acolo ajutoare pentru consolidarea securității sociale și personale la ele acasă, iar pe de altă parte, în comunitățile locale din interior, prin politici inteligente de integrare socială.

 

***********

Într-unul din discursurile sale recente, Președintele Joe Biden vorbea despre faptul că sub comanda sa America și-a reconfirmat rolul de lider al lumii libere și este în măsură să asigure pacea prin forță. Un buchet de neadevăruri exprimând dorințe iar nu realități sau posibilități.

 

Pacea nu se mai află pe nicăieri și mai nimeni nu o caută. Lumea al cărui lider se vrea America nu mai este liberă și totodată nu mai vrea ca America să îi fie lider. În plus, ea este tot mai mică în raport cu mulțimea tot mai mare a celorlalte națiuni. Privind așezarea pe hartă a celor din urmă, observăm cum ele iau forma unei uriașe guri de dragon care stă să înghită sau a unui laț care stă să stranguleze tot mai firavul spațiu al civilizației occidentale euro-atlantice.

 

Dacă SUA dorește ca acest deznodământ să fie evitat, dacă noi, aliații SUA, dorim ca decesul civilizației noastre să nu aibă loc, trebuie să căutăm o ordine care să profite tuturor și o pace la care să se ajungă tot prin forță dar nu prin forța armelor (ori nu numai prin forța armelor), ci prin forța minții și a caracterului (unite, la nevoie, cu forța armelor).

 

America, ai grijă că te prăbușești! Și ne tragi și pe noi după tine! Trezește-te!