Un rulou de primăvară, un croissant și un fiu de ceasornicar responsabil cu programul artistic

Acest articol ar fi putut avea șansa de a fi fost o franciză a emisiunii de delicatețuri a poetului Mircea Dinescu, dar, din lipsă de fonduri, a rămas la stadiul de cheie franceză. În loc de taraful de la Vărbilău, puteți încerca câteva acorduri ale nepotului Rameau, pe YouTube.

Președintele Chinei, președintele Franței, două drapele plictisite, microfoane:

-Nu vorbesc foarte bine franceza.

-Eu nu vorbesc deloc chineza!

-De-aia car după mine translatori.

-Ce mai faceți?

-Eu, bine. Poporul așa și așa. Ce mai faceți?

-Eu, planuri. Poporul tot încearcă să schimbe accentul.

-Accentul?

-O chestie franțuzească, un je ne sais quoi!

-Aha! Confucius! Venind încoace, am aruncat cât colo rezumatele consilierilor mei și am pus mâna pe o carte: Jean-Jacques Rousseau!

-Vai, un elvețian!

-Un elvețian foarte franțuzit în moravuri … Unii spun că ar fi dat brânci poporului înspre Revoluția Franceză.

-Domnule, eu mă gândeam să vă propun să ne construiți niște poduri.

-Domnule, eu mă gândeam să vă propun să nu vă mai amestecați în treburile altora.

În râsetele triumfale ale ambelor părți își începe “Discursul asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni” chiar domnul Jean-Jacques Rousseau. Vă propun un fragment:

“Toți filosofii care s-au întrebat ce a stat la baza formării societății au simțit nevoia să se întoarcă la omul ca parte a naturii, dar niciunul nu a ajuns până acolo. Unii dintre ei nu au avut niciun scrupul în a-i atribui omului, aflat în acea stare naturală (n.intervalul dintre starea providențială și cea socială), proprietatea asupra conceptului de dreptate și nedreptate (n.just și injust), fără a-și bate capul să și demonstreze că omul ar fi fost posesor al unui astfel de concept sau că i-ar fi fost de cine știe ce ajutor. Alții au adus în discuție dreptul natural al fiecărui om de a păstra ce îi aparține, fără a se sinchisi să explice ce anume înseamnă ‘a le aparține’. Cu totul alții, începând prin a atribui puteri dictatoriale peste cei slabi, au trecut direct la apariția guvernelor, fără pic de respect față de timpul care s-a scurs până când semnificația cuvintelor ‘autoritate’ și ‘guvern’ au început să facă parte din vocabularul omului. Fiecare dintre aceia, până la unul, absorbiți de voință, lăcomie, opresiune, dorințe și mândrie au înzestrat natura cu idei născute în societate, ca urmare, vorbind de omul primitiv, l-au descris, de fapt, pe cel social. Nici măcar nu le-a trecut prin cap atâtor scriitori să se îndoiască, fie și pentru o clipă, că un astfel de om, parte a naturii, a existat vreodată. Conform „Sfintei Scripturi”, primul om, după ce a primit învățătură și porunci de la Dumnezeu, nu era deloc primitiv. Și dacă e să dăm crezare spuselor lui Moise, după cum fiecare filosof care se consideră creștin ar trebui, nici măcar omul de dinainte de potop nu era un primitiv, iar dacă cumva era, atunci trebuie să se fi datorat unor circumstanțe cu adevărat extraordinare – un paradox greu de demonstrat și de-a dreptul umilitor de acceptat.

Dar să începem prin a da deoparte astfel de prezumții, pentru că nu afectează chestiunea în cauză. Investigația la care ne înhămăm nu poate fi considerată un adevăr istoric, ci mai degrabă un raționament ipotetic și condiționat menit să explice natura lucrurilor pentru a le descifra originea, de genul ipotezelor lansate de fizicieni pentru a explica originea lumii. Religia ne cere să credem că Dumnezeu Însuși i-a scos pe oameni din primitivism, imediat după ce au fost creați, fundamentând astfel inegalitatea în șanse, pentru că așa i-a fost voia; ceea ce nu înseamnă că nu au existat circumstanțe bazate în principal pe natura omului și a mediului înconjurător care să nu-l fi influențat, dacă ar fi fost lăsat de capul lui […].

O, omule, de oriunde ai fi și oricare ți-ar fi părerile, agață-te de istorie, de cea pe care mi-ar fi plăcut s-o citesc, nu din cărțile scrise de alți oameni, niște mincinoși, ci impregnată în natura ta, care nu minte. Tot ce vine de la natură e adevărat, nu vei da de minciună decât dacă am scăpat eu vreun strop de la mine. Vremurile de care am de gând să îți vorbesc sunt departe: uite, cât de mult te-ai schimbat de atunci! Am să-ți vorbesc despre evoluția naturii speciei tale, pe care îmbunătățirile venite din educație sau experiență ar fi putut-o deprava, dar nu distruge complet. Există o etapă la care fiecare individ și-ar dori să se oprească; cauți deja în mintea ta acel moment în care ai fi vrut ca umanitatea să stea pe loc. Dezamăgit de prezent, din motive mai degrabă egoiste în raport cu strămoșii tăi mai puțin norocoși, îți dorești probabil să fi avut puterea de a da timpul înapoi, iar acest sentiment ar trebui să fie un elogiu adus strămoșilor, o critică adusă contemporanilor și o spaimă pentru ce vei lăsa în urma ta.”

Notă. Pentru că nu dețin volumul în limba franceză, am adaptat textul după o traducere în limba engleză a lui G.D.H. Cole, urmată de niște revizuiri ale lui J.H. Brumfitt și John C. Hall și o șlefuire datorată lui P.D. Jimack, toți deținători, de-a lungul timpului, de catedre la Oxford, ca urmare nu e vorba chiar de o traducere a textului original, ci mai degrabă de o discuție între Rousseau și mai mulți traducători.

Ca să nu regretați că ați pierdut vremea pe aici în loc să citiți un articol de can-can, vă spun că Rousseau și-a abandonat copiii la orfelinat, dar a refuzat o pensie viageră oferită de rege și alte favoruri venite de la oameni foarte importanți. Citiți “Emile” și “Contractul social”, s-ar bucura!