Arhiva Afectivă. În lumina candelabrului

Uitasem să vă spun că ghiveciul cu asparagus al doamnei Medveș dispăruse cum era și firesc în cei o sută zece ani care trecuseră. În schimb darul asesorului Faur era la locul lui ca și când abia ieri ar fi fost adus.

– Vom rupe și acest lanț al trecutului spuse Zeicu privind ochii de bronz ai zeiței războiului și înțelepciunii așezând-o apoi pe un raft oarecare, urcând ca un învingător pe fostul ei soclu. Mult mai sigur pe el și cu o experiență încununată de victoriile repurtate in ultimii trei ani Zeicu nu mai era cel de odinioară care ținea discursuri cocoțat pe coșul de nuiele din târnaț. Panglica de tafta cu medalie pe care o primise la anihilarea furtului lui Săroi era acum petrecută peste grumazul lui și lucea în lumina candelabrului. Sufrageria era plină de salcâmeni.

– Ne-am adunat în această zi …

– Sa nu spui solemnă, șopti Cheți că ne facem de râs.

– Așa e! Are dreptate! strigă Buți, fiul ei, ajuns acum un motan de toată frumusețea.

– Lăsați vorbăria! Nu întrerupeți!

– Bine zice Roso! De ce întrerupeți? Lăsați să prezinte programul în ordinea lui!

– Care ordine? Mai există ordine în lume?

– Așa Esmeraldo! Nu te lăsa, pune-i la punct!

Zeicu coborât de pe soclu urmărea amuzat zarva iscată. Prinzând un moment de liniște continuă.

– Dragi salcâmeni, stimată doamnă descendentă de gradul opt…

– Ah, da…e descendentă, șușotiră Vivi, Adelita și Larisa.

– …am fost bucuroși să ne revedem chiar dacă revederea s-a petrecut sub auspicii mai puțin dorite.

– Zeicule, treci la miez. Lasă coaja, fornăi scurt Suzi, care, neîncăpând în sufragerie vorbea de afară. Tolănită sub fereastră, cornuta de Pinzgau avea și ea un aer sărbătoresc cu funda ei roș galben albastră prinsă de talangă.

– Timpul nostru salcâmean, continuă Zeicu, este acum în totala noastră stăpânire. Suntem și nu suntem izolați de restul lumii. Avem și nu avem să ne corectăm o mulțime de defecte. Dar oare, nu din greșeli învață omul, câinele, pisica…?

– Da, da! Dhin grășeli învață șî hoarăle șî oaminii!

Valer Miheț care tocmai intrase în încăpere era de acord cu muierea lui.

– Cum zâce nana Iustina zâc șî io.

– Șez aci că ț-am țânut loc, spuse Iustina zâmbitoare ca la douăzeci de ani.

– După cum vedeți dragilor, aici în Salcâmu Mic nu există bătrânețe fără tinerețe și viața este cu adevărat fără de moarte.

– Bravo Zeicu! Alduit să fii! Așe-i!!!

– Voi invita pe fiecare din cei prezenți să spună câte ceva. Nu pentru posteritate, fiindcă nu-i frumos să vorbești în vânt, ci pentru că noi salcâmenii avem un cult pentru roua pă frunză.

– Alduit să fii!!!

– Nu există o listă a luărilor la cuvânt. Rând pe rând cine are ceva de spus mai de Doamne ajută, să se ridice și noi toți cu drag ascultăm.

O tăcere lungă cam cât un minut salcâmean umplu sufrageria. De afară se auzea mierla înserării. Cloțele își potriveau penele, gospodinele își netezeau fotele, și basmalele, feciorii își mutau pălăriile de pe un genunchi pe altul. Răbdarea se împletea cu nerăbdarea și emoția acestei întâlniri îi unea pe toți.

Lina începu prima.

– La clacă, atunci în pandemie, nu ne-o păsat și ne-am adunat! Cred că atunci o început apărarea noastă.

Saveta și Văluca aprobară dând din cap și ridicând bărbiile.

– Cătuța o țânut întotdeauna la buna purtare. Fără ea și alții ca ea, satu s-ar fi umplut de prăpădiți, continuă Lina.

– Hai, Dorica, treci și spune cum îi zâce la francezu ăla care o pictat o ie?

– Matisse. Să scrie cu doi de s și cu e dar să pronunță Matis.

– Na bine!

– Unde-i Săroi acuma? Un mișăl…

– O rămas la Viena. Lucră pă gratis la bolându ăla care l-o scăpat dhe pușcărie.

– Undhe?

– La baru’ Rețeta retro undhe vindhe cafea fără zahăr, pită fără coajă, lapthe dhin frunză dhe patrunjăl …

– Ferească Sfântu…

– Bine c-o avut rușinea asta ș-o rămas acolo…

– Așe-i. Că aci în Salcâmu nu mai avea ce cota.

– Vreau să vă spun ceva despre plante.

– Na tăceț!

– Leontină the ascultăm.

– Plantele vindecătoare din Pădurea Covaciului și de pe dealuri …

– Leontină hăi, tu vorbești ca la oraș? Ce pățâși?

– Oameni buni, un salcâmean autentic trebuie să știe să vorbească deopotrivă și literar și în graiul locului.

– Are dreptate. În satu’ nost tăț avem oarece școală.

– Și nu numa asta! Da cu vorbitu în grai nu the poț angaja oriundhe. Musai să vorbești clar pă înțăles. Zi mai departe Leontină!

– Plantele vindecătoare de la noi au fost motivul pentru care noi am fost salvați. Nu fiindcă am băut ceaiuri sau am pus cataplasme. Nu doar cu partea lor de leac ne-au ajutat ci cu prezența lor. Pășim printre ele, le atingem, le simțim mireasma și asta ne ajută să ne păstrăm tinerețea. Doamna scriitoare căuta șoșoni sau cizme ca să nu-și ude picioarele în iarba grădinii. Dar dacă ar fi știut de mică să meargă desculță ar fi înțeles marele folos al naturii. Omul este parte din acest mare univers și fiecare celulă din om se regăsește atât în văzduh cât și în pământ.

– Fain spus!

– Chiar științific!

– Uite-l pe Zeno că aduce o carte!

– Lasă-ne mai Chiflă cu filosofia…

– Di ce? Poathe că îi ceva interesant.

– No lăsați-l să zâcă dhin carthea ceea!

– Să citească Leontina, da nu în grai!

– Graiu nu-i păntru conferință, Lăudat fie Domnu!

Cu ochelarii de citit pe vărful nasului mama lui Rafailă începu:

– Pe vremea Virtuții Desăvârșite, oamenii mergeau liniștiți și împăcați și priveau drept spre înalt. Așa era atunci. Pe munți nu erau nici cărări, nici poteci. Pe ape nu erau nici bărci, nici poduri. Toate ființele trăiau laolaltă, iar cei înrudiți rămâneau legați de locurile natale. Păsările și animalele se adunau laolaltă, ierburile și copacii creșteau în voie. Așa se face că păsările și animalele puteau fi plimbate în lesă. Oricine se cățăra în copaci putea privi pe furiș în cuibul corbului sau al coțofenei. Deci pe vremea Virtuții Desăvârșite, oamenii trăiau împreună cu păsările și animalele reunindu-se în familia celor zece mii de lucruri. Cum să se știe cine este om superior și cine om de rând? Fiind la fel de neștiutori, ei nu părăseau Virtutea. Fiind la fel de lipsiți de dorințe, se spune că erau simpli și naturali. Simplitatea și naturalețea sunt în firea oamenilor.

– Interesant nană Leontină cum ai reușit să limpezești lucrurile. Cu adevărat îmi pare bine că nu am plecat din Salcâmu, chiar dacă și azi, pentru unii eu nu sunt decât o snoabă, o neînțeleasă. Ce ați auzit stimați consăteni, este un citat din Zhuangzi, un gânditor al Chinei Antice, spuse Delia Țăndău căreia îi mai trecuse supărarea de vreme ce era și ea prezentă la adunare.

– Că veni vorba de plante, zise Ghizela, eu cred că fără ele nici nu am putea să înțelegem rostul soarelui, al ploii, al anotimpurilor. Lucrul cu pământul și apa, ne apropie de adevăr. Războaie, molime, tot soiul de blăstămății îs rele și fără noimă. Da o sămânță are rostul ei și nu-i iertat să crească de izbeliște.

Vorbeau când pe rând, când toți deodată tăcând apoi la răstimpuri. De la depărtare forfota din sufrageria casei Medveș se auzea ca un murmur, ca un murmur se auzea. Se înserase de-a binelea, luna era în ultimul pătrar, peste 22 de zile avea să fie lună plină. Raveca care sporovăia cu Vetuța nu s-a sinchisit că am plecat de lângă ea. Cred că toți au știut că timpul șederii mele in sat se apropiase de sfârșit. M-au lăsat să plec fără vreun rămas bun.

De la ei învățasem că bucuriile adevărate le înveți întâmpinând și nu părăsind.