Arhiva Afectivă. Valer Miheț nu e o hologramă

În răcoarea cu miros de mere, lemn uscat și mărar, prin ferestruica de o palmă a pivniței abia se zăresc cele puse la păstrare de familia Cloambă. Chiar și în semi-întuneric, când e de căutat ceva, niciodată, nimeni nu bâjbâie. Toate sunt puse în locuri știute și nu ai absolut nici un motiv să cauți făina unde e bidonul de untură, sau mălaiul unde e lada cu nisip.

De când Raveca a reparat „instalația electrică” (adică a pus un fasung întreg în locul celui spart), nu mai sunt probleme cu înșurubarea unui bec de o sută. Cu toate acestea când în pivniță își face apariția bătrânul Valer Miheț, însoțit sau nu de nevastă-sa Iustina, lumina crește treptat și lucruri de necrezut se petrec. Martori ai acestor uluitoare „vizite” în beci, au fost puțini de-a lungul timpului. În afară de Remus Miheț, Rafailă și Titu Cloambă, nimeni altcineva din casă nu a putut să depună mărturie cu mâna pe Sfânta Carte că pivnița ar fi bântuită. Ca să fim drepți, zicerea „bântuită” nici măcar nu ar fi corectă. „Vizitată”, da, ar mai merge.

Omul care îl căuta pe Sămuț nu ajunsese încă să se întâlnească cu nici care din neamul celui care a mutat scumpia de la locul ei. Din greșeală a nimerit la Ghizela, care la rândul ei spera că o conectare cu cineva din lumea de dincolo i-ar fi fost extrem de utilă pentru anomaliile ce se înmulțeau la Consiliul Comunal. Bătrânul Valer Miheț care de vreo trei ani ajunsese faimos cu dezvăluirile lui istorice, era așteptat. Sperau o întâlnire cu el fie salcâmeni intrați în încurcături cu acte notariale, fie cei câțiva care care nu își cunoșteau deloc strămoșii.

Printre murături și damigene goale, de luni de zile nu mai era nici o mișcare. Nici un semn că beciul ar urma să-și îndeplinească funcția de „portal”.

Zeno zis și Chiflă trecea prin curte. Se opri în fața ferestruicii beciului fără să privească înăuntru. El fusese primul câine din sat capabil să audă vocea clară a lui Valer. Toți ceilalți o auziseră cu distorsiuni. Mai făcu un pas, ciuli urechile și se aplecă spre ferestruică.

– Îi rădhicat chepengu’, Raveca îi plecată, poț veni!

Fără să fie surprins Zeno se întoarse și mergând pe lângă zid ajunse la ușa larg deschisă a bucătăriei. Coborî scărița spre pivniță și se opri în dreptul lăzii cu nisip. În picioare, cu spatele la borcanele mari cu castraveți stătea Valer.

– Mă cățălule, oare pot să mă bizui pă thine?

– Desigur, oricând!

– Nu la ăsta, la oricând, mă gândheam… Șthiu că tu eșthi mai disțiplinat ca o cătană neinstruită.

– Dar ce misiune ar trebui să duc la îndeplinire?

– „Misiune”… Vorbe mari, fapthe dhe tri lei…

– Scuză-mă, dar e un cuvânt banal în limbajul obișnuit.

– Io ce spun? „Misiune” ș-o perdut valoarea!

– Aici ai dreptate. Mi-am dat seama de asta încă din timpul pandemiei. Dar spune-mi cu ce pot să fiu de folos?

– Te strâgă Zeno acum, așe-i?

– Cei care mă cunosc de mic mai puțin.

– Adhică?

– Cei apropiați îmi spun : Zenucule, dar … nu e un diminutiv inspirat, cred că ești de acord.

– Bine ai gândhit! Zeno o fost un mare înțălept.

– Zenon!

– Ca la carthe! Așe-i!

– Trăpaș cu gândul Zenon/ aleargă de nebun/ după săgeți ce zboară/ sau stând pe loc s-adun/ făcându-se cu toate / alean neîmplinit/ în startul dimineții cu număr infinit…

– Asta dhe cine-i? Cumva dhe Cezar Bolliac?

– Nu. Doar faptul că Bolliac avea orgini grecești sau că îi plăcea arheologia ar justifica întrebarea dumitale, în rest, nici o legătură între poet și marele filozof, Zenon. Poezia e scrisă de mine înainte să mă găsească salvatorul meu Zeicu. Vrei s-auzi cum sună mai departe?

– Dacă nu-i lungă zî-o. Îi primaș dată când ascult o doină făcută dhe un câne.

– Nu e doină. E un poem închinat paradoxului săgeții. Știi, acela care demonstrează că săgeata deși zboară, ea stă pe loc.

– Dragule hai să oprim aci subectu ăsta. Facem șezătoare alt-dată dacă nu the superi. Acum am vinit iuthe și nu poci zăbovi. Uită care-i triaba: să nu mai aud dhe holograme! Careva dhin sat după ce s-o aflat că io mai trec pân beci când șî când, o raspândhit idheea că io aș fi o hologramă și nu Valer Miheț în carne șî oase! Așa ceva îi dhe neiertat!

– Și cu ce pot ajuta in cazul ăsta?

– Poț ajuta că musai să meri la ăia care nu m-or văzut șî să le spui că fac mare păcat că cred în holograme. Numa din hăi vii pot să fie unii hologramaț, io nișiodată, auzâtu-mai? Fără acordul meu, nișiodată!

– Am să comunic.

– No așe să faci!

– Știi baci Valer ce a mai zis Zenon?

– Ce-o mai zâs? Da scurt, rogu-the.

– A spus așa: dacă lucrurile existente sunt mai multe, atunci ele trebuie sa fie asemănătoare…

– Corect!

–  …asemănătoare și diferite.

– ?

– …iar aceasta este imposibil, deoarece cele ce sunt neasemenea nu pot fi asemenea iar cele asemenea nu pot fi neasemenea.

– Doamne nu mă lăsa!

– Era mare specialist in contradicții.

– Ș-o trăit mult?

– Șaizeci și cinci ani.

– No vez? Dhe-aia n-o dus-o mult! Lasă, vorbim la șezătoare alt’dat.

(va urma)