Nicolae Croitoru

Nicolae Croitoru | Biografie sentimentală

Eu n-am cunoscut-o pe bunica.
O privighetoare mi-a şoptit în seara
unei zile de vară
că ea nu există şi nici n-a fost
vreodată.
Ea a fost doar un zefir cald
care trecea prin rariştea luminii
să se odihnească lîngă un răzor de busuioc
sau să culeagă
un buchet de soare pe care
să mi-l pună pe frunte cînd
eram răcit.
Nici pe bunicul nu l-am cunoscut vreodată.
Era, se zice, un bărbat înalt, cu ochi
De vultur, care însă
Într-o noapte de aprilie s-a spînzurat
de cer,
Într-o mînă ţinînd deznădejdea
Şi în alta sărăcia.
Pe mama însă o ştiu bine.
Era ca o răzură caldă fără spini sau
o crenguţă de mesteacăn cu motocei
albi şi lipicioşi de sufletul meu
ca să mă apere în zilele fierbinţi ale verii,
de asaltul ţînţarilor
în timp ce mă legăna în copaia
scoasă la soare să prind şi eu
puţină culoare.
Sau poate era ca o furnică
cu desaga mereu plină de grijile
zilei de mîine, avea mîinile albe
şi mereu însemnate de ţărîna
vremurilor nelimpezi.
Pe mama am iubit-o mult
şi o ţin minte mereu îmbrăcată
într-o ie albă, cu un şorţ vărgat
cînd îmi aducea
o azimă abia atunci scoasă de sub ţestul
vremurilor sărace.
Tata era stîlpul familiei, era sobru
şi măreţ
peste lucrurile mărunte
ale copilăriei mele.
Nu rîdea aproape niciodată şi
atunci cînd era supărat se
răstignea în ogradă şi începea
să cînte cîte o frîntură
de doină sau de blestem turbat.
Nu-mi amintesc să mă fi sărutat
vreodată. Nici el, nici mama.
O făceau noaptea pe furiş,
ca să nu creştem răsfăţaţi.
Fratele mai mare, Costică, era cuminte
şi ascultător. Era mai frumos decît mine,
şi mai alintat de părinţi
ceea ce mă făcea gelos
şi să mă simt uneori singur.
Însă noi am rămas mereu apropiaţi
pe viroaga mersului nostru
prin viaţă.
Despre mine nu pot să agăţ în cui
vre-o icoană.
N-am fost nici prea frumos,
nici prea deştept şi în niciun caz
răsfăţat de soartă.
Tăria am dobîndit-o din sărăcie şi
greutăţile vieţii.
Adevărul este cel care-mi tăia răsuflarea,
era cumpăna vieţii mele,
munca este izvorîtă
din înţelepciunea dăruită de bunii
şi străbunii mei.
Despre Dumnezeu pot spune
că nu m-a ajutat cu nimic,
dar nici nu m-a încurcat,
şi de aceea cred că nu există.
Pentru mine credinţa este în Om,
El este Dumnezeul meu
capabil să încalece pe valul biruinţei
şi dacă va reuşi va fi neîndoios
mîndru şi pe deplin stăpîn pe sine.

(Din volumul În cercul marelui balans. Cugetări, editura Niculescu, 2020)