1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Cine comandă „parada” este unicul decident

15  – 21 aprilie

INSTITUȚIE DE FAȚADĂ, LEGALITATE FORMALĂ. „Parada” desfășurată pentru sărbătorirea „actului istoric al achitării, în avans, a datoriei externe” avea să continue în forme diverse, într-un crescendo remarcabil.

După 17 aprilie 1989, imaginea oferită de măsurile propagandistice inițiate de Nicolae Ceaușescu a fost completată, așa cum am mai arătat, de un spectacol „parlamentar”, regizat până la cele mai mici detalii, astfel încât cei care se pretindeau „aleșii națiunii” să exprime poziții în totală concordanță cu „viziunea” familiei prezidențiale. Nu mai insist asupra pseudo-dezbaterilor – nici în cazul acestei reuniuni – ci consemnez numai un „episod” încărcat cu semnificații inedite. După ce a ascultat plictisit șirul nesfârșit de omagii la adresa lui și a soției, N.C. a intervenit în „dezbateri”. E adevărat, de la banca oficială din dreapta aulei MAN a mai emis, din când în când, unele „păreri”, dar ca să se coboare la nivelul unui cuvântător „de rând”, nu se mai pomenise până atunci. De ce a făcut-o? Pentru a oferi răspunsul corect transcriu câteva fragmente din stenograma respectivei intervenții:

„Acum, din punct de vedere economic, deci și politic – pentru că nu se poate vorbi de independență politică fără independență economică – suntem cu adevărat independenți! (prin urmare, până atunci, eram „beneficiarii” unei independențe „ciuntite”? – T.B.)

Proiectul de Hotărâre ” (textul propus spre aprobarea Marii Adunări Naționale – T.B.) se referă la rolul secretarului general al partidului și al președintelui țării. În orice împrejurări, orice secretar general și orice președinte trebuie să servească partidul, poporul. Numai așa poate fi un adevărat secretar general al partidului, poate fi un președinte al țării, al României! (Urale și ovații puternice, prelungite. Se scandează îndelung: „Ceaușescu – P.C.R.!”. „Ceaușescu să trăiască, România să-nflorească!”).

Iată de ce, în conformitate cu prevederile Constituției, consider că în proiectul de Hotărâre trebuie să înscriem că partidul nostru comunist și-a îndeplinit și își îndeplinește cu cinste misiunea istorică asumată în fața poporului; să omagiem forța și activitatea partidului nostru comunist! (Aplauze și urale puternice, prelungite. Deputații, în picioare, scandează îndelung: „Ceaușescu – P.C.R.!”).

Consider că este bine să omagiem activitatea tuturor organizațiilor, a Frontului Democrației și Unității Socialiste, care exprimă unitatea și voința întregii noastre națiuni! (Aplauze și urale puternice, prelungite. Se scandează: „Ceaușescu și poporul!”, „Stima noastră și mândria – Ceaușescu, România!”).

Să omagiem poporul nostru, constructor victorios al socialismului, care va realiza, fără nicio îndoială, comunismul, va trăi în adevărata libertate și independență, în colaborare cu toate națiunile lumii. (Aplauze și urale puternice, prelungite. Se scandează: „Ceaușescu – eroism, România – comunism!”).

Dar nu am fi compleți dacă nu am sublinia și importanța colaborării și participării active a României la schimburile economice internaționale, la cooperarea în producție și hotărârea României, a poporului român, de a întări colaborarea în toate domeniile cu țările socialiste, cu țările în curs de dezvoltare, precum și cu țările capitaliste dezvoltate, pe baza principiilor deplinei egalități în drepturi, a respectării independenței și suveranității, a avantajului reciproc, pentru o politică de pace, pentru o lume fără arme și fără războaie! (Într-o deplină unanimitate, toți deputații Marii Adunări Naționale, în picioare, aplaudă și ovaționează cu putere pentru Partidul Comunist Român și secretarul său general, președintele țării, tovarășul Nicolae Ceaușescu, ctitorul României moderne. Se scandează îndelung: „Ceaușescu – P.C.R.!”; „Ceaușescu și poporul!”)”.

Să remarcăm faptul că N.C. a simțit nevoia „să pună lucrurile la punct” pentru a atenua impresia produsă de elogiile fără măsură ale participanților la așa-zisa dezbatere parlamentară. Sigur, calitatea de deputat în MAN nu avea nimic comun cu parlamentarismul în adevăratul sens al cuvântului, dar să-i vezi pe „aleșii națiunii” în postura de aplaudaci rudimentari, scandând sloganuri stupide, echivala cu o scenetă de prost gust de care „protagoniștii” erau conștienți că nu conving pe nimeni; ei mimau entuziasmul și dragostea națiunii față de cei doi Ceaușești, în pofida faptului că știau exact „ce simte poporul”.

Bineînțeles, Hotărârea MAN, cu completările „propuse” de N.C., n-a fost altceva decât tot un „imn de slavă” la adresa „celui mai iubit fiu al poporului” și „remarcabilei personalități politice și științifice, Elena Ceaușescu”.

O dovadă a faptului că nu se ieșea din formalitățile la care recurgea frecvent N.C. este că Hotărârea M.A.N. repeta aproape cuvânt cu cuvânt ceea ce spusese liderul suprem. Iată o probă din multe altele:

„Marea Adunare Națională dă o înaltă apreciere faptului că datoria externă a fost rambursată concomitent cu înfăptuirea neabătută a planurilor de dezvoltare economico-socială a țării, întărirea continuă a proprietății socialiste, de stat și cooperatiste, realizarea, pe întregul teritoriu al României, a unui vast program de investiții productive, locuințe, obiective social-culturale și edilitare, amplificarea puternică a creației științifice naționale, creșterea an de an, a numărului locurilor de muncă,, sporirea retribuțiilor, pensiilor, alocațiilor pentru copii, a tuturor cheltuielilor sociale ale statului, asigurarea stabilității prețurilor și circulației monetare, ridicarea generală a nivelului de trai, material și spiritual, al poporului român.

Marea Adunare Națională își exprimă deplina aprobare față de propunerea tovarășului Nicolae Ceaușescu adoptată în Plenara din 12-14 aprilie 1989 a Comitetului Central al Partidului Comunist Român și de Plenara Consiliului Național al Frontului Democrației și Unității Socialiste, ca în viitor să nu se mai apeleze la credite străine, astfel încât întreaga dezvoltare a României să se realizeze prin mijloace proprii și printr-o largă cooperare internațională”.

În ton cu tot ceea ce se afirmase de sute de ori într-un interval de câteva zile documentul se încheia cu o afirmație apoteotică:

„Într-o deplină unitate și unanimitate în jurul partidului, a marelui său conducător, poporul nostru întâmpină cea de-a 45-a aniversare a eliberării patriei și cel de-al XIV-lea Congres al partidului cu noi și remarcabile succese în toate domeniile de activitate, spre gloria României socialiste și creșterea continuă a contribuției patriei noastre la cauza generală a socialismului și progresului, la făurirea unei lumi mai bune și mai drepte, fără arme și fără războaie, a afirmării libere, independente, a tuturor națiunilor în condiții de pace, securitate și largă colaborare internațională”.

PRODUCTIVITATEA ORATORICĂ LA COTELE PERFORMANȚEI. Numeroase mărturii atestă și rolul pe care N.C. îl atribuia, cu adevărat Marii Adunări Naționale, în procesul decizional la cel mai înalt nivel. Avea o capacitate remarcabilă de a disimula, de a masca evidențele cu tot felul de artificii propagandistice. Așa  cum remarca Lavinia Betea din lectura „Scânteii” ori din fața televizorului, românii aflau că în forul legislativ al țării deputații aprobă, în unanimitate, acte normative care ar fi – chipurile – emanația lor. Șeful Cancelariei CC a relatat cum creatorul proiectelor legislative era, practic, numai Nicolae Ceaușescu. Decizia de a se interzice prin lege împrumuturile externe a fost urmată – ca în toate cazurile adoptării unui act normativ – de solicitarea unei formule juridice potrivite. Forul legislativ suprem prezenta aceeași importanță pentru conducătorul României exact ca o organizație de bază a PCR dintr-un cartier oarecare. Silviu Curticeanu nota:

„În scaunul său din Dealul Patriarhiei, Ceaușescu se plictisea de moarte. Ca să-i treacă mai ușor timpul, organiza diverse ședințe cu miniștrii, primiri ale unor personalități străine, ori admira în sală, pe culoare sau în birouri, detalii arhitecturale sau ornamente pentru a le putea «implementa» în Casa Republicii.

Uneori, însă, vorbitorii îl inspirau și voia amendamente. Îmi cerea să le dau forma juridică adecvată. Scrise pe-un capăt de hârtie pe care o pasam apoi următorului vorbitor care propunea «democratic» o nouă «inițiativă legislativă». Se întâmpla, însă, ca și Elena Ceaușescu să nu înțeleagă ori să nu fie de acord cu «inițiativa». Atunci, în văzul lumii, se certau mai întâi ei, apoi mă chemau pe mine, și tot în văzul lumii, mă certau, separat sau împreună”.

Finalul avea același sens: ideea secretarului general fusese foarte bună, dar expertul în științe juridice o stricase cu vorbe păsărești; ori o alterase cu bună știință, în scopuri ce-ar fi trebuit „verificate” de „organele abilitate”: Cuplul prezidențial avea întotdeauna dreptate!