1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. În umbra legilor, totul era permis celui dintâi… legiuitor

19 – 25 februarie

STILOUL CU PENIȚA GROASĂ. În fiecare zi, Silviu Curticeanu examina cu mare atenție maldărul de dosare de pe biroul lui Nicolae Ceaușescu în vederea actualizării și eventualei refaceri a ordinii în care urmau să fie rezolvate. Se aplicau reguli stricte, cele mai multe statornicite de multă vreme, în așa fel încât sistemul să funcționeze fără sincope. Astfel, dosarele erau diferențiate în funcție de obiectul și de entitatea emitentă, precum și de calitatea oficială în care urmau să fie semnate, respectiv secretarul general al PCR, președintele RSR, președintele Consiliului de Stat al RSR. Unele documente erau semnate în dublă calitate.

A doua categorie de dosare conținea rezoluțiile pe care N.C. urma să le pună pe unele documente. Cele mai multe comportau un simplu DA sau NU. Altele aveau un V (de la „vizat” sau de la „văzut”). Mai erau cele care impuneau unele corecturi sau modificări (ștersături ori completări). Cea de-a patra categorie și cea mai importantă privea scrierea câtorva fraze cu observații generale și indicații. A cincea categorie, și anume cea mai derutantă și generatoare de dileme, de îngrijorări era cea a dosarelor sau numai a documentelor înapoiate fără nicio urmă de cerneală lăsată de stiloul cu penița groasă. Interveneau interpretările, care mai de care mai fanteziste. Ultimul cuvânt îl avea „cancelarul” Curticeanu, care își permitea (neoficial, conspirativ) să spună cam ce era de înțeles și de făcut.

Numeroase detalii tragi-comice se găsesc în memoriile lui Silviu Curticeanu. Dacă n-ar fi fost vorba în ultimă instanță despre semnătura care privea, de cele mai multe ori, destinele milioanelor de concetățeni decise de „mersul” peniței groase pe hârtia oficială ne-am putea, acum, amuza copios. Pe când…

În săptămâna de care mă ocup, numeroși demnitari au răsuflat ușurați când li s-a comunicat oficial că Nicolae Ceaușescu semnase câteva Decrete așteptate încă de la finalul anului 1988. Voi detalia imediat. Acum, notez doar că până când Decretele nu erau publicate în „Buletinul Oficial”, chiar și în cazul în care aveau regimul de SECRET, nimeni nu putea să acționeze în domeniul vizat de respectivul act normativ. În această ordine de idei se cere remarcat că, parafrazându-l pe George Topârceanu, putem afirma, fără urmă de echivoc, că Nicolae Ceaușescu se trezea și adormea cu… „legea în gură”. Atât în luările publice de cuvânt, cât și la reuniunile ascunse privirii populației nu obosea să sublinieze că respectarea Constituției și a legilor țării nu intra în discuție, nu constituia obiectul niciunei derogări. Dar ce este de constatat în această ordine de idei? Să pornim de la Legea… legilor, de la Constituția din 1965, cu modificările valabile în 1988. „Titlul III, punctul 4 stipula:

„Marea Adunare Națională (MAN), ca organ suprem al puterii de stat adoptă planul național unic de dezvoltare economico-socială, bugetul de stat și contul general de încheiere a exercițiului bugetar”. În consecință, după sesiunea MAN din 2 decembrie 1988, planul adoptat se cuvenea să fie „literă de lege”. Mai mult decât atât. La art. 64 pct. 1 din aceeași Constituție, se preciza că „Planul național unic de dezvoltare economico-socială, bugetul de stat, precum și contul general de încheiere a exercițiului bugetar pot fi adoptate de Consiliul de Stat numai atunci când Marea Adunare Națională nu se poate întruni din cauza unor împrejurări excepționale”. Or, în decembrie 1988, nu puteau fi invocate „împrejurări excepționale”.

În pofida acestor prevederi, N.C. a inventat o „metodă” de ocolire a MAN pe tema planului și bugetului. Este vorba despre decretele pe care le semna în calitate de Președinte al României și, deopotrivă, de Președinte al Consiliului de Stat. Decretul de detaliere a Planului unic (de fapt, o colecție de modificări esențiale față de obiectivele stabilite prin legea votată de MAN) nu fusese elaborat și semnat până la 13 decembrie 1988. Motivul? Cu toate că inițial le aprobase, lui N.C. nu-i conveneau foarte multe prevederi și dorea schimbări radicale la multe articole și paragrafe de bază. Abia (atenție!) în februarie 1989 Decretul a fost semnat! (În urma unor „completări” și „modificări” substanțiale în sensul schimbării majorității cifrelor) fără (măcar) consultarea MAN și nici a Consiliului de Stat. Legea însemna practic Nicolae Ceaușescu.

La ședința de lucru din 13 decembrie 1988. N.C. a tunat și a fulgerat pe tema proiectului de Decret referitor la Planul pe 1989, iar Elena Ceaușescu a adăugat: „Acest Decret nu se poate semna. S-a făcut necorespunzător”. A completat-o N.C. „Nu reprezintă absolut nimic”. Este lesne de imaginat starea de spirit a celor care trudiseră, din greu, la elaborarea proiectului de Decret, astfel încât să împace… „și capra și varza”. În continuare, N.C. s-a referit atât la sistematizarea indicatorilor la nivel național, pe ministere, pe centrale industriale, pe întreprinderi, cât și la unele prevederi cantitative. Deoarece în ambele domenii indicațiile au fost confuze, contradictorii, nu are sens să le mai redau. Ceea ce este, totuși, de notat vizează exclusiv metodologia. Aproape la fiecare remarcă a lui N.C., Elena Ceaușescu avea să adauge în aceeași manieră: „Așa cum este făcut (Decretul – T.B.) nu este un plan care să fie aprobat”. Trec rapid la concluzia reuniunii:

„Tov. Nicolae Ceaușescu: Fiecare minister are un capitol din plan, unde are un articol din acesta care cuprinde toate prevederile din plan, cu centralele împreună. Întreprinderea primește planul ei și trebuie să cunoască prevederile generale. Fiecare minister este răspunzător de îndeplinirea planurilor respective… Fiecare își primește capitolul capsat, sigilat, nu mai spune nimeni că a pierdut o foaie și caută prin geantă și găsește alte lucrări. Aceasta înseamnă să punem ordine și să lucrăm cum trebuie. Cu aceasta ridicăm ședința”.

Ros de îndoiala că nu a fost pe deplin înțeles, Nicolae Ceaușescu a convocat, din nou, toți șefii de direcții din ministerele de sinteză pentru a le explica, „pe viu”, cum trebuie să alcătuiască, pe rubrici, pe căprării, pe termene, tabelele care urmau să fie incluse în Decretul mereu amânat pentru semnare. A fost un lung monolog, întrerupt (ca de obicei) doar de remarcile Elenei Ceaușescu.

La final, președintele CSP s-a simțit obligat să declare:

„Tov. Radu Bălan: Tovarășe secretar general, aș dori să adresez cele mai călduroase mulțumiri pentru indicațiile prețioase ce ni le-ați dat. Vă asigurăm că vom face, pe baza aceasta, o treabă bună.

Tov. Nicolae Ceaușescu: Apucați-vă și faceți treabă, nu începeți cu mulțumiri. Cu aceasta am ridicat ședința”.

Au trecut alte trei zile. N.C. a convocat încă o ședință de lucru. Stenograma reuniunii are nu mai puțin de 55 de pagini. N-a conținut nimic nou, așa că închei aici capitolul de astăzi.