1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Măsurarea fidelității oglinzii

26 februarie – 3 martie

SPAȚIUL DE MANEVRĂ. O altă mostră de „analiză” a fost oferită la ședința CPEx din 2 martie 1989. La primul punct de pe ordinea de zi a luat cuvântul Constantin Dăscălescu, prim-ministru al Guvernului. Este cazul să reamintesc că, în 1974, după demisia lui Ion Gheorghe Maurer, denumirea de „Consiliul de Miniștri” a fost schimbată în „Guvern”, iar șeful acestui organism nu s-a mai numit „Președinte” (că doar unul era… Președinte în toată țara și peste țară), ci „prim-ministru al Guvernului”. Totodată, era interzis să se mai folosească expresia „premier” sau „șef al Executivului”. Denumirea de „cel dintâi” putea să fie atribuită doar „liderului suprem”.

Acum, este de notat că, de regulă, Constantin Dăscălescu era inactiv la ședințele CPEx. Numai din când în când îl mai îngâna pe N.C. sau răspundea foarte scurt, militărește, la întrebările acestuia. În deschiderea ședinței din 2 martie a părăsit „bunele obiceiuri” și a rostit un adevărat discurs, cu siguranță, la ordinul lui N.C. Nu cred că este cazul să îl redau integral. Cele câteva fragmente pe care le-am ales, cu titlu ilustrativ, spun aproape totul despre cel care a fost prim-ministru din 21 mai 1982 până în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, când, de la balconul clădirii fostului CC al PCR – cu un Kalașnikov în spate – a anunțat că el și Guvernul își dau demisia.

1. Dăscălescu și-a început discursul cu o puternică notă autocritică afirmând că, pe ansamblul economiei, „rezultatele sunt încă foarte proaste”. Apoi, a luat, pe rând, principalele ramuri și a repetat, până la sațietate, cuvântul „necorespunzător”. Totul se prezenta – în viziunea lui – „necorespunzător”. Era, de fapt, cuvântul preferat al lui Nicolae Ceaușescu. Primul-ministru îl folosea tocmai pentru a-l flata pe „marele Șef”. După pomelnicul situațiilor „necorespunzătoare”, a spus, pe un ton patetic (cu agresivitate, în limbajul de lemn și cu agramatismele aferente):

„Tov. C. Dăscălescu: Permiteți-mi să raportez: cauza tuturor neajunsurilor constau în stilul și metodele noastre muncă, în felul în care Biroul Executiv al Guvernului, fiecare viceprim-ministru (de reținut că nu s-a referit și la Elena Ceaușescu, prim-viceprim-ministru – T.B.), ministrul, eu, personal, am acționat pentru crearea condițiilor necesare realizării în condiții bune a planului. N-am reușit să imprimăm până jos, la nivel de centrale și întreprinderi, un stil de muncă mai dinamic, responsabil, pentru soluționarea operativă a problemelor care apar. Se desfășoară, la toate nivelele organizatorice, o muncă cu multe lucrări birocratice, determinând o justificare a lipsurilor și neajunsurilor care sunt. În multe ramuri este o stare de indiferență, de liniștire, de conservare, de neangajare fermă în rezolvarea sarcinilor. Ținând seama de lipsurile constatate, vă asigur că vom acționa la toate nivelurile pentru ridicarea calității întregii activități în economie. Sunt create toate condițiile pentru realizarea și depășirea sarcinilor de plan pe luna martie și pe întregul trimestru. Vom acționa într-un asemenea mod încât fiecare minister, centrală și întreprindere să-și intensifice activitatea pentru realizarea ritmurilor de creștere superioară a sarcinilor înscrise în plan”.

Până la finalul discursului, a mai înșirat tot felul de angajamente, fără să recurgă, însă, nici măcar la cea mai firavă analiză serioasă, de fond, a cauzelor și efectelor reale ale activității „necorespunzătoare”. Surprinzător a fost faptul că Nicolae Ceaușescu nu l-a întrerupt – cum făcea de obicei când subalternii lungeau „pelteaua” – iar în prima parte a intervenției lui, N.C. a fost neașteptat de conciliant. Dar prin ceea ce a urmat, s-a dovedit în a fi un maestru în alternarea zăhărelului cu biciul, revenind deseori la subiecte și la stereotipuri prezente în absolut toate stenogramele citate până acum și, îl informez anticipat pe cititor, în toate cele care vor urma.

După ce s-a referit la (ne)folosirea mașinilor, utilajelor și instalațiilor din industrie, construcții și transporturi, la (ne)îndeplinirea planului de reparații capitale, revizii generale și modernizări ale fondurilor fixe, a obiectivelor privind costurile de producție în industria republicană, la (ne)corelarea dintre principalii indicatori de muncă și retribuție, precum și (ne)realizarea planului de sporire a productivității muncii în principalele ramuri ale economiei, N.C. a trecut la punctul de pe ordinea de zi intitulat „campania agricolă de primăvară”. Aici este de reținut următorul „episod”:

„Tov. Nicu Ceaușescu (fiul, prim-secretar la Sibiu): Termenele sunt cam scurte.

Tov. Nicolae Ceaușescu (enervat): Se mai pot scurta!

Tov. Nicu Ceaușescu: Ce facem cu temperatura în sol?

Tov. Nicolae Ceaușescu: Acolo unde condițiile nu vor permite, vom vedea. Eu am fost duminică în agricultură și în sol temperatura era de 8-9 grade.

Tov. Nicu Ceaușescu: La 8 grade se pot face însămânțări?!

Tov. Nicolae Ceaușescu: Porumbul se poate pune și la 6 grade. Pentru că nu merge spre iarnă. Dacă punem porumbul la 6 centimetri, în pământ, îi trebuie 10-15 zile până răsare și, chiar dacă mai scade temperatura, rădăcina se duce în jos. Sigur, dacă undeva va îngheța, vom vedea atunci. Dar, pe ansamblu, termenele trebuie scurtate (sublinierea mea – T.B.).

Când s-a ajuns la zootehnie, punctul nevralgic pe care mulți voiau să-l evite, scena s-a repetat:

„Tov. Nicu Ceaușescu: Până acum tăiam bovinele la greutatea de 400 kg, dar acum se prevede să crească această greutate.

Tov. Nicolae Ceaușescu: De aceea am și propus să reducem tăierile și, atunci, să importăm ceva carne de bovine.

Tov. Nicu Ceaușescu: Dar specialiștii spun că, peste greutatea de 400 kg, bovinele iau greu în sporul de greutate.

Tov. Nicolae Ceaușescu: Greșesc cei de la agricultură. Între 400 și 600 kg bovinele iau cel mai ușor în greutate. Și este foarte avantajos. Pe specialiștii de la tine din județ trebuie să-i mai trimiți să învețe.

Tov. Nicu Ceaușescu: Nu sunt de la mine. Așa spun specialiștii din toată țara”.

Cine altcineva și-ar fi permis să discute în acest fel cu „liderul suprem”? Dar, cum s-a văzut, am avut de-a face cu un exercițiu perfect în materie de inutilitate. Ceilalți participanți (cu excepția mamei, Elena Ceaușescu) au priceput repede și complet mesajul transmis de tatăl „suveran” și inflexibil. Au tăcut mâlc. Nimeni nu beneficia de dreptul de „a se mișca în front”.

Așa că lui Nicolae Ceaușescu îi mai rămânea doar să expedieze restul punctelor pe ordinea de zi adnotate cu unele scurte critici, mai mult sau mai puțin acide, precum și cu indicații telegrafice: folosirea rațională a apei și păstrarea calității acesteia („rațional” însemna „raționalizare”, adică diminuarea sensibilă a consumului, mai ales al populației), regimul pietrelor semi-prețioase naturale (până atunci scăpaseră de controlul sever al autorităților), exploatarea și repartizarea în consum a blocurilor de marmură, calcar, travertin și granit (mărirea prețurilor de livrare, în special pentru construcția locuințelor proprietate personală), evoluția principalelor fenomene demografice în anul 1988 (se confirmau efectele profund negative ale politicii pronataliste inițiate de N. Ceaușescu; situația fiind apreciată – se putea altfel? – drept „necorespunzătoare”), planuri de măsuri pentru sărbătorirea Zilei de 1 Mai, marcarea a 50 de ani de la „Marea Demonstrație Patriotică, Antifascistă și Antirăzboinică de la 1 Mai 1939” și a 100 de ani de la „Declararea Zilei de 1 Mai ca zi a Solidarității Internaționale a Celor ce Muncesc”, propuneri în legătură cu începerea negocierilor la Viena privind forțele armate și a armamentelor neconvenționale în Europa (România se opunea ca tratativele să se desfășoare de la bloc la bloc, respectiv între NATO și Tratatul de la Varșovia).

COTELE DISPERĂRII. Departe de ceea ce îi preocupa pe liderii PCR, reuniți la 2 martie 1989, în ședința CPEx, în acea zi, pe pârtia de schi „Bradul” din Poiana Brașov, Liviu Cornel Babeș, maistru la Fabrica de Prefabricate din municipiu, a protestat, printr-un gest tragic, față de încălcarea drepturilor omului, față de condițiile de trai din acele vremuri.

A recurs la un act extrem, dându-și foc. Pe o bucată galbenă de carton, scrisese, înainte de a se autoincendia, un text cutremurător: „Stop murder! Auschwitz = Brașov”. („Opriți crimele! Auschwitz =  Brașov”). A murit la spital după câteva ore.

La înmormântarea care a avut loc la Cimitirul municipal din localitate au participat sute de brașoveni, veniți acolo voluntar, după ce auziseră „pe la colțuri” despre tragedia concitadinului lor.

În lume, Radio Europa Liberă a răspândit știrea, prin vocea fostului coleg de la TVR, Neculai Constantin Munteanu, dar și de turiștii străini aflați atunci în stațiune.

În aprilie 1989, ziarul „The Free Romanian”, condus de Ion Rațiu, publica povestea tragicului eveniment.

În ceea ce mă privește, am aflat despre autoincendierea lui Liviu Cornel Babeș în ziua de 10 martie 1989, de la bine-informatul nostru corespondent Aurel Copos. Îmi era clar: Babeș se inspirase de la exemplul studentului ceh Jan Palach, care și-a dat foc, în anul 1969, în Piața Wenceslas din Praga, în semn de protest față de invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia (minus România) în anul 1968.

În absența soției și a fiicei, a trecut pe acasă, luându-și cu el schiurile. Timp de câteva ore a schiat continuu până la ora la care obișnuia să fie acasă. Liviu Cornel Babeș n-a mai venit.

Își procurase, din timp, o canistră plină-ochi cu benzină, se hotărâse, în semn de protest față de măsurile represive ale regimului la care erau supuși muncitorii brașoveni, mai ales după 15 noiembrie 1987, să se autoincendieze.

Din familie, singurul care l-a mai văzut în viață a fost fratele său. I-a stat alături timp de aproape o oră, la Spitalul județean.

La ora 18, soția a primit vestea cutremurătoare. Medicii i-au comunicat atunci, fără a oferi detalii, că soțul ei murise între timp. Tot ei au recomandat familiei să țină închis sicriul până la înmormântare.

Preotul de la Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” a oficiat două slujbe, acasă și la cimitir, deși Babeș își luase singur viața. Fără ca Biserica să fi încuviințat, înhumarea a avut loc la 5 martie 1989.

În aceeași zi eu împlineam 56 de ani.

Liviu Corneliu Babeș a fost declarat erou-martir în iunie 1997, iar o stradă din municipiul-reședință a județului Brașov îi poartă numele.