Vladimir Putin, în interviul acordat lui Tucker Carlson: ”Invadarea unei ţări NATO este un scenariu exclus”

1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. O odihnă binemeritată și vești îmbucurătoare

5 – 11 februarie

UMILIRI FĂRĂ LIMITE ȘI FĂRĂ FRONTIERE. Sâmbătă, 11 februarie 1989, a fost „zi scurtă”. Reamintesc că, pe vremea aceea, o dată pe lună, oficial, nu se lucra, cu excepția locurilor de muncă numite „cu foc continuu”. Pentru recuperarea restanțelor, oamenii erau chemați în întreprinderi nu numai în „sâmbăta liberă”, ci și duminicile.

În acea zi de 11 februarie 1989, Nicolae și Elena Ceaușescu au părăsit sediul CC al PCR la ora 12,10. Imediat, au plecat la Sinaia pentru o binemeritată odihnă. Conform procedurilor, s-a îndreptat spre frumoasa localitate de munte și echipa de permanență a Redacției noastre de actualități. Echipa avea misiunea să filmeze, în special pentru eternitate, „activitățile” cu un evident caracter privat ale Cuplului prezidențial. Voi reda în alte episoade ceea ce mi-au povestit colegii despre momentele pe care le-au filmat, depozitate, apoi, la Biroul de documente secrete al RTV și derulate într-o mare veselie de televiziuni în perioada postdecembristă.

În fiecare dimineață (chiar și în perioadele de odihnă) N.C. primea Buletinele informative întocmite de diverse instituții (de la Securitate până la Ministerul de Externe). Știa, cu siguranță, că atenția întregii lumi era îndreptată spre Afganistan. Se încheia retragerea trupelor sovietice din această țară. Nu-mi propun să reiau motivațiile false ori reale ale agresiunii sovietice asupra Afganistanului, ci doar să punctez în sinteză ceea ce s-a scris despre retragerea din acele zile de februarie 1989.

 

Mihail Gorbaciov și comandanții militari promiseseră că forțele sovietice nu vor pleca în dezordine, așa cum au procedat americanii în Vietnam. Își aminteau priveliștea haotică a elicopterelor care decolau de pe acoperișul Ambasadei SUA din Saigon și erau hotărâți să nu lase lumea să vadă așa ceva și la Kabul. Cu doar câteva zile înainte de retragerea finală a trupelor, într-o conversație cu Șevardnadze la Kremlin, Gorbaciov a spus că „nu se permite postura de înfrânt. Nu trebuie să apărem în fața lumii în chiloți, sau chiar fără ei”.

Retragerea constituia manevra militară cea mai puțin satisfăcătoare și, de obicei, cea mai înșelătoare. În termenii Acordurilor de la Geneva, tancurile, artileria și soldații ruși au pornit către URSS, de-a lungul autostrăzii Salang. Plecau pe același drum pe care veniseră, traversând râul Amu Darya, peste podul de fier construit de sovietici „Podul Prieteniei”. Peste 100.000 de soldați se bucurau că se întorc acasă.

Aproape 15.000 de militari sovietici, majoritatea tineri recruți, muriseră inutil într-un război care, după cum își dăduse seama de mult timp, avea o importanță strategică minimă pentru Uniunea Sovietică și nu contribuia la cauza comunismului. Peste 53.000 de soldați fuseseră răniți. În public, comandantul trupelor intervenea generalul Boris Gromov evita orice sugestie că sovieticii eșuaseră în Afganistan. El a declarat în fața ziariștilor: «Retragerea trupelor nu este o înfrângere. Reprezintă încununarea unei misiuni internaționaliste… Niciuna dintre unitățile noastre, nici măcar cele mai mici, nu s-a retras vreodată. De aceea nu poate fi vorba despre o înfrângere militară».

În particular, în prezența consilierilor și a camarazilor lui, recunoștea adevărul. De aceea dorea să reducă numărul victimelor, cel puțin de partea sovietică. Totuși, purta încă un război. Sute de oameni au murit în ultimele câteva săptămâni ale unui conflict care costase peste un milion de vieți afgane și dăduse la peste 3 milioane de refugiați.

Când o coloană lungă de armament greu și soldați se îndreptau spre „Podul Prieteniei”, generalul Gromov a primit un mesaj de la liderul mujahedin care controla zonele înalte ale liniei de retragere sovietice. Ahmad Massoud a propus încetarea focului. „Am terminat cu războiul și cu prezența voastră aici timp de zece ani. Cu voința lui Dumnezeu, o să vă mai suportăm câteva zile, însă, dacă porniți acțiuni armate împotriva noastră, o să vă răspundem pe măsură”. Vorbele lui au avut un efect limitat. Zăpada a blocat autostrada câteva zile. Iar ultimii soldați sovietici morți în Afganistan s-au împrăștiat în urma unei avalanșe.

Detașamentul comandat de generalul Gromov, compus din 500 de militari, a ajuns la „Podul Prieteniei” dimineața, la data-limită stabilită prin Acordurile de la Geneva. O fanfară militară interpreta cântece patriotice. Pe un stindard roșu era scris: „Ordinul țării-mamă a fost îndeplinit”. Familiile i-au împodobit pe soldați cu ghirlande de flori. Însă, oricât de mult se încerca păstrarea speranțelor, retragerea era o umilință pentru Uniunea Sovietică. Era un moment la care se gândeau atent est-europehii care sperau să vadă în scurt timp Armata Roșie plecând de pe teritoriul lor, așa cum s-a întâmplat, în 1958, în România.

 

Cum s-a văzut, din toate episoadele apărute până acum, nu-mi plac presupunerile, dar – de data aceasta – sunt convins că Nicolae Ceaușescu a avut toate motivele să se bucure. De mulți ani, cerea public retragerea trupelor străine de pe teritoriile altor state, inclusiv din Afganistan. Era, incontestabil, dintr-un anumit punct de analiză, o victorie a rațiunii, a unei politici promovate consecvent de N.C. Nu știu dacă a sărbătorit-o, dar avea toate motivele corecte să o facă. În continuare, refuz să fac o paralelă cu umilitoarea retragere a trupelor americane din Afganistan după trei decenii de la înfrângerea sovieticilor.

 

CONIACUL DIN CEAȘCA DE CAFEA. În funcția jurnalistică pe care o dețineam, am fost desemnat să organizez, în februarie 1989, reuniunea anuală a compartimentelor de profil din INTERVIZIUNE (structura de radio și televiziune a țărilor „socialiste”, la care erau membre și alte state, cum ar fi Finlanda) și EUROVIZIUNE (structura de profil din zona Europei Occidentale), plus marile agenții internaționale de radio și televiziune, pe tema schimbului de „subiecte” de actualitate. Precizez că, de două ori pe zi, în intervale orare stricte, după proceduri bine puse la punct, fiecare instituție membră oferea propriile scurte reportaje filmate, cu sunetul aferent și avea dreptul, fără plată, să folosească tot ceea ce transmiteau celelalte televiziuni. Că noi, la TVR, mai cu seamă în Telejurnale, recurgeam extrem de „selectiv” la utilizarea unui asemenea bogat material televizionistic cred că nu mai trebuie să „documentez”. Îndeplineam „politica partidului nostru”.

Reuniunile se organizau, prin rotație, în țările membre ale ambelor organizații (INTERVIZIUNE ȘI EUROVIZIUNE). Eram îngrozit la gândul că ne va veni și nouă rândul să fim gazde. Spaima provenea mai ales din faptul că restricțiile referitoare la furnizarea căldurii, a energiei electrice, la care se adăugau dificultățile de procurare a hranei, vor torpila, pur și simplu, reuniunea de la București. Toate demersurile personale (și nu numai) de a opera la Hotelul Parc (în prezent Ramada Parc), unde erau cazați cei mai mulți participanți, o derogare de la programul de încălzire (șapte ore din 24) și de furnizare a apei calde (cinci ore din 24) s-au soldat cu un eșec zdrobitor.

În sala unde urma să se desfășoare reuniunea, frigul devenise atotstăpânitor (la ora 10,00 dimineața se întrerupea furnizarea căldurii), iar necesitatea stringentă de a „încălzi atmosfera” echivala cu un uriaș bolovan prăvălit pe capul meu. Atunci, împreună cu doi colegi, am decis să cumpărăm vreo zece sticle de coniac albanez (procurat – și acela – cu mari dificultăți), să umplem cu prețioasa licoare ceștile de cafea ale participanților – nu puteam să le oferim cafea veritabilă, iar „nechezolul” (denumirea surogatului produs mai cu seamă cu ovăz – hrana, teoretic, de bază a cailor, de unde și formula „nechezol”) nu putea să fie servit decât cu asumarea unui risc suplimentar în materie de „imagine a României socialiste în străinătate”.

Mai de voie, mai de nevoie, participanții s-au „încălzit” în maniera evocată. Cum, însă, mulți dintre ei aveau și aparate de filmat, n-au scăpat prilejul de a surprinde, apoi, în oraș pe peliculă imagini dintre cele mai caracteristice (de la uriașele cozi la „Alimentare”, până la termometrele asociate caloriferelor din camera de hotel), de la aglomerația insuportabilă din mijloacele de transport în comun (autobuze, troleibuze, tramvaie care soseau în stații la intervale extrem de lungi), până la zeama chioară din farfuriile clienților din „Autoserviri” (oricum, ceva de mâncat).


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *