A murit Ion Bulei, istoricul care a făcut istorie

„După mine, ar trebui ca fiecare dintre noi să aibă un moment de reflecție asupra lui însuși. Și ar trebui să ne amintim de cei care ne-au precedat, lăsându-ne, grație faptelor lor, o istorie pe care o moștenim azi. Și depinde de noi cum vom duce această istorie mai departe. Înaintașii și-au făcut datoria…”  Ion Bulei.

Ion Bulei a făcut parte dintr-o generație de istorici adevărați. Fără scrierile sale, istoria modernă a românilor ar fi mult prea săracă. Și-a pus amprenta asupra istoriei moderne a românilor, este cel mai reprezentativ istoric al generației sale. Pentru mine, amintirea cursurilor sale rămâne un etalon și un model prin care se comunică istoria. Mereu apropiat de studenți, deschis la subiecte, întrebări, discuții, profesorul Bulei era un pasionat de istorie. Pentru el, istoria nu era doar o înșiruire de date și evenimente, ci și descrierea personajelor, a gesturilor sau comportamentului lor. Contextul și analiza regiunii erau punctele de la care-și începea cursurile. A fost un profesor în adevăratul sens. Erudit, hâtru, de o modestie poate prea de neînțeles. Nu voi scrie aici date din opera sa. Este vastă. Zecile de cărți, sutele de articole stau mărturie a ceea ce ne va rămâne de la el.

A coordonat zeci de doctoranzi, a format sute de profesori de istorie. A fost un profesor cu care Facultatea de Istorie a Universității București trebuie să se mândrească. A fost un deschizător de drumuri în ceea ce privește cercetarea istorică.

Ion Bulei

În vară, am lucrat la un volum pentru Fundația Europeană Titulescu dedicat Tratatului de la Trianon la 100 de ani.  Colega Adina Rențea a fost cea care a stat de vorbă cu domnia sa. Mai jos, postăm ultimul său interviu:

Domnul prof. univ. dr. Ion Bulei a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări, prin care şi-a exprimat punctele de vedere referitoare la abordarea istorică legată de situarea României în această parte a Europei.

 „România e geografie, nu e istorie”  – Emil Cioran

Stimate domnule profesor, dintr-o abordare istorică, cum priviți localizarea românilor în acest spațiu european?
Românii sunt situaţi într-o zonă aparte a Europei[1], într-un spaţiu de mari diferenţe etnice. Nici o ţară de aici nu e omogenă din punct de vedere etnic. Şi, în acelaşi timp, nu e omogenă din punct de vedere lingvistic. În acest mozaic lingvistic şi etnic, nici o țară nu e de mare putere culturală. Şi între aceste limbi nu există o comunicare directă. Scriitorii importanţi din această zonă nu au fost cunoscuţi de către vecini decât după ce au fost traduşi într-o limbă a Occidentului, de unde apoi au fost preluaţi. Spaţiul balcanic este al resturilor marilor imperii şi al statelor noi, definite în urma acordurilor şi convențiilor internaționale. Aici, frontierele au o mobilitate mai mare. Nu au sigiliul definitivului pentru că, exceptând Grecia, România şi Serbia, toate celelalte state sunt independente abia odată cu secolul 20. Din această cauză există o instabilitate a graniţelor mult mai pronunţată decât în alte părţi.

Cum caracterizaţi raporturile interstatale din punct de vedere geopolitic?
Aproape toate popoarele de aici nu au încredere în vecini (un sondaj din 1997 efectuat în Polonia constata că doar 2% dintre polonezi aveau încredere în aceștia). Despre români, se spune că cel mai bun vecin al lor este Marea Neagră. Această neîncredere e determinată de conflictele teritoriale de până acum (cu excepţia sârbilor şi a românilor, toate celelalte popoare au avut între ele o istorie de conflicte). E suficient să observăm folclorul din zonă. Eroul negativ este totdeauna un altul, eventual un vecin. Nu este decât arareori un autohton. Cărţile de şcoală alimentează mentalitatea naţională (din acest punct de vedere este o întarziere de circa două generaţii faţă de Occident).

În sfârşit, din punct de vedere economic, nu există o interdependenţă între ţările de aici. Aceste ţări nu fac comerţ între ele, decât într-o măsură nesemnificativă. Economiile lor nu sunt complementare. Din toate aceste motive, şi din altele, zona noastră a fost un spaţiu care a făcut posibilă manifestarea unui naționalism pasiv și uneori activ.

Aici sunt multe, prea multe împărţiri, linii de demarcație, frontiere materiale, spirituale, politice, sociale și culturale. Unele părţi din acest spaţiu amintesc răni şi suferinţe, determinate de istorie sau de un trecut căruia nu i-a fost dat să devină cu adevărat istorie. Orice dorinţă de mărire teritorială e împiedicată de vecini şi se dovedeşte iluzorie sau sfârşeşte în nebunia naţionalismului. Nu e loc pentru o „Mare Serbie”, o „Mare Bulgarie”, pentru o Croaţie împreună cu Bosnia şi Herţegovina, pentru o „Albanie mărită”… Spaţiul e prea mic pentru ambiţii de acest fel. Frontierele lor n-au unde să se extindă.

La diferenţele de mai sus se adaugă şi cele imaginare și mitologice. Fiecare pretinde că are rădăcini mai adânci decât celălalt, raţiuni mai convingătoare pentru a se înstăpâni într-un teritoriu sau altul. Evenimentele reale şi reprezentarea lor succed unele altora. Istoria şi mitul se confundă. Revendicările se bazează când pe unele, când pe altele sau, uneori, pe amândouă. Argumentele invocate şi „dovezile” furnizate sunt considerate irefutabile sau chiar sacre. Se impun în numele „dreptului istoric”, sau al „dreptului natural”: cu pretenţia că fiecare este deţinătorul „adevărului istoric” sau  al „dreptului absolut”.

Cum a fost influenţată activitatea elitelor, raportată la poziţia noastră geografică ?
A fost cu atât mai dificil pentru elite să-şi definească menirea într-un astfel de context. Apăsând prea tare pe naţionalism pentru a se justifica în faţa propriului popor riscau să trezească naţionalisme şi mai evidente din partea vecinilor. Pentru că suntem într-o regiune în care se produce mai multă istorie decât se consumă. Generație după generație construiesc România modernă. Dar nu ei, oamenii lui 1848, aveau să aducă Occidentul. Acesta venea singur, împins spre zona Europei Centrale și Orientale de propria-i dezvoltare. Pașoptiștii însă mijlocesc venirea Occidentului și o încurajează. Va fi generația idealului național în acțiune.

După 1918, nu mai sunt generaţii determinate istoric. Statul tuturor românilor se realizase. Acum era momentul „să se facă puţină cultură”, cum spunea Mircea Eliade. Până ce nu avea să vină  „teroarea istoriei”, care tot a venit. I-a urmat generaţia unei experienţe eşuate.

Interviu realizat de Adina Renţea

Și în memoria sa cred că cei de azi ar trebui să conștientizeze ceea ce înseamnă istoria, ce reprezintă ea și măcar în ceasul al doisprezecelea ar trebui creionată o strategie cu privire la această știință. Pentru identitatea noastră, pentru tradițiile și religia noastră. Pentru că viitorul nostru nu se poate construi decât pe trecut. Iar pentru a construi, este nevoie să ne cunoaștem trecutul.

[1] Vezi Georges Prévélakis, I Balcani, Il Mulino, 1997; Predrag Matvejevic, Osservazioni sui Balcani e la “balcanizzazione”, Interventie presentata cu ocazia conferintei internazionale organizzata de Aspen Institute Italia, Venezia, 8-10 octombrie 1999.