Acasă în America

4. Am fost tras pe sfoartă? iată întrebarea

Întors la hotel, străbat un moment căruia nici un călător în străinătate nu-i poate scăpa. E ceva asemănător, prin fatalitatea-i aspră, cu naşterea sau cu moartea. Cumpănesc dacă lentila a meritat sau nu banii. O deşurubez, pun la loc lentila anterioară, privesc prin vizor. Nu-mi dau seama de diferenţă. Prima m-a costat 200 de dolari. A doua, 800. La o asemenea prăpastie între cele două preţuri ar trebui să fie o diferenţă uriaşă. Toţi cunoscătorii sufletului omenesc sînt de acord că acesta e secretor de iluzii. Fără o minimă amăgire, n-am putea trăi. Această lege guvernează şi cumpărăturile făcute în străinătate. Deşi, după ce am dat banii, ne bate gîndul că lucrul cumpărat n-a meritat o asemenea sumă, sfîrşim prin a ne convinge c-am încheiat o mare afacere. Aşa s-a întîmplat şi cu subsemnatul. Nu prea eram eu sigur c-am dat lovitura cu noua lentilă. Dar organul secretor de iluzii şi-a spus cuvîntul. Secretată intern şi fără să-mi dau seama, amăgirea mi-a amorţit luciditatea. Mi-am zis în sinea mea c-am făcut o afacere bună.

Curios e că această secreţie umană e asemenea unui vaccin. Ea funcţionează mult timp în organismul uman. Şi, asemenea vaccinului, te protejează de adevărurile violente ale realităţii. Cel puţin aşa s-a petrecut cu mine, după ce mi s-a vîrît pe gît miraculoasa lentilă. De la New York am plecat la Los Angeles. Cu lentila galbenă înşurubată în vîrful camerei de luat vederi, am intrat în mai multe magazine din marele oraş californian. Căutam un monitor nou. La magazinul din New York, am uitat să spun, luasem un mic ecran pe bază de cristale lichide. Aşezat deasupra camerei de luat vederi, el îţi arată, cu aproximaţie, fireşte, ce înregistează maşinăria. Sincer să fiu, l-am cumpărat nu pentru că mi-ar fi fost de prea mare folos din punct de vedere tehnic. Îşi spusese cuvîntul nevoia încercată de toţi muritorii, cunoscută de psihologi sub denumirea de a te da mare. Împărtăşesc o satisfacţie secretă ori de cîte ori, vîrîndu-mă undeva cu camera de luat vederi, căreia îi pot zice, ţinînd cont de proporţii, cămeşoiul, deşi-mi dau seama cît de zgrunţuros sună, simt îndreptîndu-se spre mine priviri admirative. Mai precis, acele priviri cu care sînt întîmpinaţi, peste tot în lume, reporterii TV. Chit că TV-ul respectiv poate fi nu CNN sau NBC, ci postul naţional bucureştean. Monitorul, pe care dădusem o groază de bani, nu-mi era de nici un folos. Ca să ştiu ce înregistram la un moment dat, nu era nevoie de o ditamai scula aşezată călare pe camera de luat vederi. Totuşi, am luat-o şi am pus-o pe aparat, umblînd prin New York şi Washington ca un veritabil agregat mişcător. Cu singura deosebire că înaintea mea nu mergea o patrulă de poliţie cu girofar, pentru a avertiza trecătorii că în urmă vine o maşină imensă.

La Washington, mai precis în Dealul Capitoliului, cum îi zic Congresului toate ghidurile, am făcut o mişcare bruscă şi monitorul, căzînd pe asfalt, s-a făcut pulbere.

Prima mea reacţie?
Nu încercarea de a vedea dacă mai e bun la ceva, deşi colegii de grup, într-o criză de umanism burghez, m-au sfătuit să îl lipesc cu scotch, ci întrebarea cît m-o fi costat. Asta deoarece, la magazinul din New York, plătisem în bloc, lentila, microfonul şi monitorul. Străduinţa mea a îmbrăţişat felurite înfăţişări. De la scotocirea minuţioasă prin buzunare după chitanţa de la magazin, pînă la cercetarea tuturor vitrinelor întîlnite în cale, pentru a-mi da seama de preţurile unor aparate asemănătoare. Sub semnul acestei iscodiri, egalînd, prin efort, căutarea omenească a Nemuririi, am luat la rînd prăvăliile de pe Bulevardul Hollywood. Spre stupoarea mea, vînzătorii se ridicau de la tejghele şi se buluceau în jurul meu, arătînd spre camera de luat vederi. Din cîte se ştie, un asemenea instrument n-are pantaloni. Nu puteam crede că veselia stîrnită de camera mea se datora faptului că era deschisă la prohab. Nici că, luînd în considerare genul feminin al aparatului, i se vedeau chiloţeii. Nedumerirea se limpezea după cîteva clipe. Toţi mă întrebau de unde am luat lentila. De la New York! răspundeam eu prompt. Vînzătorii schimbau priviri între ei. Parcă aş fi spus: De dincolo de Cercul Polar. Şi cît aţi dat pe ea? se interesau ei, la fel de veseli. 800 de dolari, continuam să răspund eu, tot nedumerit. 800 de dolari?! Vînzătorii izbucneau în hohote năprasnice de rîs. Rîdeau şi se băteau pe umeri, ba chiar schiţau gestul să mă ia de gît şi să mă pupe. Ca toate cele omeneşti, orice nedumerire are un sfîrşit. Trebuia să se întîmple aşa ceva şi cu starea de spirit a subsemnatului. Continuînd să se prăpădească de rîs, vînzătorii se repezeau la rafturi, luau de acolo o lentilă ca a mea şi, înfingîndu-şi degetele într-o hîrtiuţă spînzurată de raft, îmi arătau preţul: 400 de dolari. Era limpede. Cei de la New York mă trăseseră pe sfoară. De ce făceau însă haz confraţii lor din Los Angeles, n-am înţeles. Poate se distrau pe seama naivităţii mele. Sau poate îşi exprimau astfel satisfacţia deplină de a li se fi confirmat un adevăr. De cîte ori n-au zis ei că vînzătorii de la New York sînt nişte escroci? Nu i-a crezut nimeni! Iată însă c-au avut dreptate. Sigur e că secreţia de iluzie declanşată de organismul meu la New York şi-a spus şi aici cuvîntul. În loc să-mi dau cu pumnii în cap c-am prăpădit prosteşte 400 de dolari, am prins a mă supăra. Ce-i interesează pe ei c-am fost tras pe sfoară? Ce, ei au pierdut 400 de dolari? l-am întrebat eu, ţîfnos, pe amicul român care mă însoţea. Mă încăpăţînam, aşadar, să cred că făcusem o afacere bună!

Şi am continuat să umblu prin lume cu lentila care m-a costat 800 de dolari, deşi în realitate, făcea 400.
Sau, mai ştii? poate mult mai puţin.

(Sfîrșit)

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Invitații cristoiuTv | Adriana Vitan Balint | Liberalismul prost înțeles într-o țară deznădăjduită și păcatul repetat de a ne face chip cioplit