Acasă la Octavian Paler

MOTTO:
„Plecarea mea din Lisa a fost, poate, o şansă.
Dar, probabil, fără a pierde nu învăţăm să preţuim.”
Octavian Paler, Deșertul pentru totdeauna

La 4 iulie 2022 ar fi împlinit 96 de ani… „Ați mai fost la Lisa?” îl întrebam adesea, spre sfârșitul vieții sale. Stătea nițel pe gânduri, privirea i se înnegura deodată și răspunsul venea ca o tânguire: „Nu mai am pe nimeni acolo, doar amintiri roase și ele de molii…” Întorcea capul și mai cerceta încă o dată, de parcă l-ar fi văzut întâia oară, tabloul în care tatăl lui, soldat fiind, era călare pe un bidiviu de poveste și se lupta cu un balaur. Și tăceam amândoi, mi se părea că toate cuvintele au pierit…

Mânat de aducerile aminte, plec la Lisa, locul în care s-a ivit pe lume Octavian Paler, fie-i pomenit în veci numele! E vară, gălbuie și înaltă, până la grinda cerului. Crestele Făgărașilor și-au dezbrăcat marama abă, de nea, și și-au pus straiele gri, cu tivul verde. Aerul foșnește molatic, împrăștiind miresmele câmpului ca o mângâiere. Intru în sat și opresc la primărie, să aflu adresa căutată. Ușa este închisă, împrejur nu-i țipenie de om. În curtea vecină zăresc bustul scriitorului și așa îmi dau seama că am nimerit chiar la Școala gimnazială… „Octavian Paler”. Rămân tulburat în fața chipului ca o efigie romană, înveșnicită în tristețe, și aștept să-mi spună ceva. Nimic. Mă doare liniștea aceea compactă dintre noi. Îl salut cu memoria-mi afectivă sângerând și ne despărțim. La câteva sute de metri ajung la destinație. Pe zidul clădirii e o placă de marmură albă, îndreptată spre posteritate. O ating cu înfiorare și mă uit pe deasupra gardului. De undeva, de aproape, îi aud vocea inconfundabilă: „Nu e cea în care m-am născut şi pe care am visat-o într-una din nopţi. E o clădire nouă, ridicată în 1954, în anul morţii tatei. De aceea nu mă leagă prea multe de ea. Gândurile mele alunecă spre o casă modestă, construită din bârne, care nu mai există.”[1] Înăuntru, o femeie deretică prin bătătură, indiferentă la întâmplarea de dincolo de poarta ei… Calea Secii e la doi pași. Zilele petrecute în miticul loc „m-au făcut expert în studiul luminii și al norilor aducători de furtună sau de grindină”[2], mi se confesează postum același glas. Și continuă sceptic, cu o gravitate abisală: „Sufletul meu e plin şi azi de aromele copilăriei, chiar dacă ea n-a fost idilică. Mi-am creat o Arcadie proprie, după o reţetă binecunoscută. Copilăria = vârsta de aur. Tot ce urmează e decădere. Exil. Nostalgie a neştiinţei pierdute. Convins ― şi cum aş fi putut să nu fiu? ― că reprezint şi eu categoria intelectualilor care duc cu ei lumina unui sat, am renunţat să-mi dau o explicaţie, alta decât trecerea timpului, pentru ceea ce am simţit de câte ori m-am dus, după moartea părinţilor, în Lisa; că acolo sunt mai străin decât în Bucureşti. A trebuit să îmbătrânesc pentru a mă întreba ce sunt eu, de fapt. Un «dezrădăcinat» autentic? Nu cred; n-aş mai putea suporta de bunăvoie pacea unui sat. Un «adaptat» la oraş? Nu cred nici asta; un simplu cântat de cocoş ruinează toată experienţa mea de intelectual. Şi cum se face că, născut într-o lume extrem de practică, am ajuns să trăiesc aproape somnambulic?

E adevărat, nu-mi pot închipui un Dumnezeu burghez sau un Dumnezeu intelectual. În schimb, un Dumnezeu ţăran îmi pare foarte posibil. Dar aceasta o voi lămuri, poate, altădată.”[3] Pe Acela l-am întâlnit și eu la Islaz, motiv să scriu demult că Dumnezeu este țăran… După ce a oftat de s-au clătinat munții, mi-a încredințat ultima-i destăinuire: „În Lisa nu mai am pe nimeni. Nu mai există acolo decât o casă locuită de fantome. Prefer să-mi iubesc satul de la distanţă. Nu intru în categoria celor care idealizează satul. Paradisul copilăriei mele mirosea a frunză de nuc, dar mirosea şi a rachiu. În sat, erau cinci cârciumi şi două biserici. Nu mitologizez, ştiu însă că în lumea aceea existau nişte valori reale pe care lumea românească, din păcate, le-a pierdut. Existau anumite norme de viaţă, care dădeau sens şi identitate. Lumea aceea era o lume condamnată de istorie, nu putea să reziste în faţa progresului tehnic. S-o fi născut veşnicia la sat, cum zice Blaga, dar se pare că şi veşniciile expiră. Eternitatea asta a satului nu putea dura.”[4]
Nimic nu durează, din păcate, nici veșniciile, nimic din ce e omenesc… M-a năpădit dorul de Octavian Paler, sfredelitor și nelecuit !

[1] Octavian Paler, Deșertul pentru totdeauna

[2] Ibidem

[3] Octavian Paler, Deșertul pentru totdeauna

[4] Simona Chițan, interviu realizat cu Octavian Paler la 2 iulie 2006 și publicat în volumul 30 de interviuri eveniment