Adio, Radu Cosașu!

Radu Cosașu a început să moară puțin câte puțin din lunea aceea blestemată de 24 februarie 2023. S-a stins două luni mai târziu, într-o zi mare, când ortodocșii sărbătoreau Duminica Tomii și Sfântul Gheorghe. De atunci, golul căscat prin dispariția sa mă strânge ca un laț de gheață și lumea seamănă tot mai mult cu un iglu, pfu, ce ger năprasnic s-a lăsat!

În urmă cu șase ani, în 2017, scriam un fel de interviu cu un personaj care aducea izbitor și deloc întâmplător cu scriitorul tocmai dispărut, textul regăsindu-se în cartea Lumea de azi, pe care am publicat-o la Editura RAO.

Era și este omagiul meu pentru un prieten nepereche și un reper spiritual de neclintit…

*

De vorbă cu un personaj fictiv
– orice asemănare a personajului cu Radu Cosașu nu este deloc întâmplătoare –

În 1969 aveam 8 ani. Un an mai târziu îl descopeream pe Belphegor în ziarul Sportul. Târziu am aflat că Belphegor era un zeu moabit din Palestina, al cărui cult avea un caracter întru câtva obscen, patrona erotismul abuziv. Dar atunci, în 1970, nu știam asta și nici n-aș fi înțeles ce înseamnă „obscenitate” și „erotism abuziv”. Am devenit pe loc dependent de Belphegor și așa am rămas până în 1974, când rubrica a dispărut brusc din paginile gazetei. Nimeni n-a putut să mă lămurească unde a fugit zeul dâmbovițean al ironiei și metaforei sportive, nimeni ! Și cât l-am căutat… Degeaba, oriunde mă interesam, toți ridicau din umeri. E îngrozitor să ți se ciumpăvească atât de brutal basmul…

A trecut vremea, aproape că uitasem drama din copilărie… Ce mult seamănă la stil Radu Cosașu cu… Belphegor ! am exclamat după ce am citit un articol, parcă în Informația. Păi, e unul și același, m-a deslușit un amic. Vasăzică, Belphegor fugise dintr-o poveste ca să apară dezvrăjit în carne și oase, aidoma mie, ție… Altă dezamăgire, intram în adolescență… „Ia totul în tragic și nimic în serios”, mi-am spus, asemenea idolului cu condei și iubitor nevindecabil de pipă.

De o jumătate de secol, Radu Cosașu îmi este însoțitor permanent prin viață, împărțim vise, decepții, exaltări și tulburări nu doar fotbalistice. Deunăzi, mi-am luat inima în dinți și l-am sunat la telefon. Ne-am și întâlnit, am stat la belphegorogeală cu orele și l-am rugat să-mi dea o dedicație pe volumul Cinci ani cu Belphegor. Mătușile din Tel Aviv. A acceptat și mi-a scris (fără să se folosească de ochelari !): „Lui Marian Nazat, pentru fabuloasa noastră memorie specială” și a semnat. L-am cercetat cu decentă și candidă emoție, era îmbrăcat în tricoul favoriților – Manchester United -, nici nu mi-l închipuiam altcumva (undeva a mărturisit public că nu-i plac costumele și cravatele)… La un moment dat, a zbughit-o din fotoliu și s-a întors dintr-o cameră alăturată cu o carte nouă – Viața ficțiunii după o revoluție [1]-, pe care mi-a caligrafiat la fel de „confratern”: „Lui Marian Nazat, pentru că poate asculta Bolero-ul în Vinerea Mare și tot el se întreabă ce ar face fără Mezzo. Noiembrie 2016, la prima noastră discuție față în față.”

A doua zi, devorasem deja romanul și așa mi-a încolțit în minte ideea unui interviu. Imaginar, desigur, fiindcă Radu Cosașu nu suportă să fie subiectul acestui gen literar, însă mi-a recomandat culegerea de iscodiri a lui Ion Biberi – Lumea de mâine. Aveam atâtea întrebări să-i pun, dar răspunsurile le-am găsit în Viața ficțiunii după o revoluție și în Mătușile din Tel Aviv și a ieșit ce a ieșit. În definitiv, și aceasta este o formă de adorație a unei opere literare.

–  Trăim cu adevărat o criză a capitalismului mondial?

– Am constatat cât de irezolvabilă e criza capitalismului. Marxismul nostru o fi murit, dar inegalitățile economice din care s-a născut sunt vii, puternice și tot mai explozive. Nimeni nu o să poată face moral capitalismul. Utopia lor liberală nu are mai multe șanse decât utopia noastră.

Odată cu eșecul comunismului, nimeni nu va mai elabora o utopie universală. Comunismul e sfârșitul oricărei utopii majore. E decesul imaginației patetice. Cum ar zice romanciera Margueritte Duras, „în istoria speranțelor, comunismul nu va putea fi înlocuit”. Nu sunt dostoievskian, sunt un idiot care nu se poate lepăda de utopia sa stinsă în straturile dense ale istoriei.

Inegalitățile, contradicțiile, chiar crimele capitalismului sunt mai umane decât cele ale socialismului? Reprimarea Comunei din Paris a fost umană sau inumană? I s-a imputat lui Thiers pierderea chipului uman? Nu. Se acceptă mai ușor că 1789 a deschis drumul Terorii. Nu contează că Immanuel K. era de altă părere.

D-aia zic, asemenea lui Caragiale, „Păi să ne judecăm, stimabile !”

– Și stânga de ce este așa pasivă, de ce nu preia controlul ?

– Cred că astăzi asta e situația stângii, cel puțin în Europa: să spună «pas» fără a se ridica de la masă, să nu mai încerce să ia puterea, mai ales că dreapta nu poate conduce fără să-i preia ideile. Totul depinde de cum va construi China capitalismul, sub conducerea Partidului Comunist, și cum se va socializa capitalul american.

Oricum, eu nu mai cred de mult în aceste etichete: pentru mine, dreapta minte, stânga nu mai are ce spune. Una slăvește virtuțile capitalismului, cealaltă nu mai cere nicăieri o revoluție care să-i lichideze pe exploatatori. Nu am nimic împotriva celor care, după experiența socialistă, sunt anticomuniști, și nici împotriva celor care au rămas la marxismul lor și sunt huliți toată ziua. Nu văd ce beneficii trag din antioportunismul lor. Dar dacă îi împărțim pe toți cei din jur în oportuniști și antioportuniști, nu se va mai putea trăi.

Pe de altă parte, capitalismul nu ar trebui să-și mai trâmbițeze superioritatea asupra idealurilor socialiste, să le lase în pace și să se prezinte în fața popoarelor eliberate doar ca o orânduire mult mai eficientă economic; o consider cea mai corectă soluție intermediară pentru cei care se mai chinuie în problema asta a idealului pierdut; mai posed însă atâta sarcasm ca să mă gândesc că în acest secol niciun ideal ca acela comunist nu a avut renegați de valoarea „alor noștri” – cum se zicea în Pavilionul canceroșilor despre „Aleksei Tolstoi al nostru”, nu Lev.

Și încă ceva, „Marxismul a murit, dar mizeria care l-a născut e vie”, ca să citez dintr-un articol al lui Jacques Juillard din Le nouvel observateur.

– Cum poate fi preîntâmpinat răul concentraționar-fascist, comunist, segregaționist ?

– Simplu, învățând din lecția oferită de Nelson Mandela: „Dacă nu intrăm în mintea și inima călăilor, dacă nu facem efortul acesta, răul se va repeta, într-un mod sau altul”.

Oricât m-a desfigurat meseria mea, nu sunt dispus să pun un paralizant semn de egalitate între fascism și comunism. Diferența radicală dintre idealurile lor a fost lichidată prin ignoranță și prin noua cenzură a restaurației capitaliste.

Pe de altă parte, niciun om serios nu poate lua totul în tragic, nu toți legionarii au fost bestii și martiri, nu toți comuniștii au fost împuțiți și criminali, facem o medie !

– Ați participat la mișcarea anticomunistă din Piața Universității, în 1990 ? Cum vi s-a părut protestul acela ?

– Nu am frecventat Piața, cenaclul anticomunist, Cristul din balcon. Mă interesa însă cum e trăită de ceilalți – nu de mine: din motivul imparabil că nu îi suportam stilul, care îmi trezea dubii morale și, mai ales, teribile dubii estetice. Nu mi se părea că anticomunismul lor este al meu. Nu puteam tranziționa de la declarația bulimică de amor („Vă iubesc!” – striga, din balcon, poeta) Ia „Mai bine mort decât comunist” (cânta un fost gurist al Cenaclului „Flacăra”); îmi erau ambele la fel de grotești ca și, tertium, lirismul zâmbetului iliescian. Credeam (încă mai cred) că problema locuitorilor Pieței nu era comunismul, ci propria lor reprezentare în fața lor înșiși. Comunistul imaginar al Pieței nu era decât dublul antitetic al celor ce, negândindu-l, își celebrau excelența și absolutul: aveau nevoie de el pentru a exista împotriva lui și existau în măsura în care se proclamau puri, necruțător de puri, chit că oarecum tardiv, cam post festum, cam pe la spartul târgului. Mi se părea că se legitimau numai în opoziție cu diavolul comunist din ura lor; era puțin trist, era un eșec. Altfel, aveau ceva involuntar ludic în gestica lor, iar Piața era un loc mai curând imaginar decât real, ca 2 Mai-ul pe vremea comunismului; ca atare, era iluzoriu liber.

Că atmosfera nu era duioasă, în pofida iubirii ubicue și a purității impecabile, știam. Ritul de purificare proclamat în Piață, în care nu credeam, nu mă privea; dar mă viza dezinvoltura celor care considerau că ura și puritatea sunt același lucru, exprimându-și sordid antipatiile politice, cu o intransigență care le anihila Iibertatea gândirii. Nu verbiajul scatologic în sine, ci contradicția între afirmarea unei excelențe morale care promitea, prin ea însăși, renașterea, și abjecțiile pe care le credita – aceasta îmi agresa penibil speranțele. Nu eram atât de minunați cum ne imaginaserăm că vom fi când comunismul va înceta.

Toate acestea pentru a spune că gura maculată nu e în sine, fără interes erotic. Și în cazul acesta era vorba despre o gură murdărită de două tipuri, oarecum disjuncte, de insanități. Trebuie judecat caz cu caz. Generalitățile ne duc la fanatism.

Pentru alții, în Piață, era o plăcere să-și spună cât mai sordid ura pe care o trăiseră, o viață, în tăcere. Unora Ie răscumpăra un păcat sau le dădea iluzia ineptă că au trecut de partea cealaltă. (Printre ei erau și câțiva care trăiseră în lături mult mai condimentat decât câteva înjurături pe care și le adresau acum, în fond, lor înșiși.) Alții nu pronunțau ce considerau nedemn, dar rămâneau acolo. Unii veneau, constatau și plecau. Alții au precizat oportunist, în CV-urile lor din ´96, „activ în Piața Universității”. Mă îndoiesc că cei câțiva anticomuniști vehemenți de azi s-au format din experiența „pură” a Pieței. Dar cunosc destui care au avut revelația anticomunismului pe la mijlocul lui iunie, privind minerii.

Piața decădea pe măsură ce își celebra tot mai intens puritatea.

La noi nicio politică nu e valabilă dacă nu e pusă în versuri. La noi, dacă o idee nu devine șlagăr, nimic nu e. Popor muzical. Altminteri, trăim într-o țară în care fiecare cruzime justifică o alta. Suntem, vorba scriitorului american Philip Roth, „voluptuoșii unor exagerări dureroase”.

Sunt sincer, nu pot să uit ce-mi spunea mereu o mătușă: „Ești sincer de dai în gropi”.

– Ați fost de acord cu punctul 8 din Proclamația de la Timișoara ?

– Lustrația e o chestiune de bun-simț; după atâția ani era prea târziu și oricum s-ar fi zis că pensia îmi asigura oportunismul și egoismul. Deși nu există nimic mai totalitar decât oportunismul. Într-o noapte m-am culcat având viziunea unui text în care să susțin sincer, fără prudență, „adevărul meu integral”; amnezia și amnistia sunt cea mai bună soluție; aș fi indignat ambele adevăruri, aș fi fost linșat mediatic, dar aș fi rămas în istoria ideilor postdecembriste cu numele meu, nu cum s-a întâmplat cu adevărul integral, pus pe numele altuia; sunt tentațiile nocturne ale sincerității dintotdeauna antipatice.

Cum a fost posibil ca două ideologii, două morale întru totul opuse în adânc, pe verticală, să recurgă, în perioadele când s-au impus politic, la aceleași metode, la aceleași practici și constrângeri, până și la aceleași șabloane, clișee și spectacole de masă? (Pe când o urmare: Cum de s-a putut ? la Ce-i de făcut ? a lui Lenin din 1905?)

Articolele lui Noica din Buna Vestire legionară, unde a fost adjunct după septembrie 1940; nu s-a scris ceva mai violent împotriva micii-burghezii românești, incapabili să înțeleagă jertfa legionară, a celor care au ucis pentru a ne mântui; pentru a-i zgudui pe mic-burghezii bucureșteni apatici, propunea să li se stingă lumina în case, să li se taie apa, să fie supuși la un inconfort necesar pentru înțelegerea sacrificiului; în multe dintre frazele sale extatice, dacă înlocuiam Legiunea cu Partidul, îl puteam publica și noi, în sensul acelorași clișee pline de lirismul urii și al intransigenței bine-cunoscute.

Îl citez în apărare pe Michnik: „Înțelegem construcția unui stat democrat și suveran ca pe un proces de reconciliere și de apropiere între Polonia comunistă și Polonia Solidarității. De aceea suntem împotriva încercărilor care urmăresc introducerea verificărilor politice sau o așa-numită decomunizare. Considerăm decomunizarea, respectiv discriminarea foștilor activiști și funcționari ai Partidului Comunist, ca fiind contrară spiritului democratic.

 La fel cum credem că este greșit să se pună un semn de egalitate între denazificarea care a avut loc în Germania după cel de-al Doilea Război Mondial și decomunizare. Gomulka, Gierek și Jaruzełski nu au fost din același aluat cu Hitler, Himmler și Goebbels. Ei au fost dictatori, dar nu și criminali care au coordonat genocide. Și cred că nu ar fi corect să minimalizam astfel de deosebiri”.

Nimic nu este mai greu decât să nu exagerezi, ferindu-te să cazi în derizoriu.

Altminteri, democrația violează poporul.

– Îmi povestiți scena aceea din decembrie 1990, din Piața Romană, când ați rostit un alt fel de Tatăl nostru ? Am citit-o într-un roman de-al dumneavoastră și m-ați cucerit a nu știu câta oară.

– Desigur. Un om tânăr mi-a strigat:

„creștinii îngenunchează, comuniștii rămân în picioare !”,

eu n-am știut ce să fac, eu fiind un evreu care

iubesc și țin Crăciunul, un ateu care crede că Dumnezeu

există precum Don Quijote, iar membru de partid

comunist

n-am fost niciodată fiindcă n-am suportat

transformarea unei idei într-o religie,

și atunci, din toate aceste considerente, am recitat odată

cu mulțimea:

„Don Quijote care ne ești în ceruri, vie împărăția ta,

facă-se voia ta… ”.

„Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă, Don

Quijote, astăzi… ”,

«Și ne iartă, Don Quijote, greșelile noastre, așa cum și noi

iertăm Don Quijoților noștri… »

Am rămas într-un picior, acolo, în Piața Romană,

și am stat așa, ca un invalid, ca un beteag, nimeni

nu m-a hulit, eu socotind asta un semn bun pentru

vremea care se apropie, când se va cere ca la „Tatăl nostru”

toată lumea să se roage stând, ca-n Chagall,

și în cap, atunci înțelegând ea că Dumnezeu

e Don Quijotul unui Crist visând ca Sancho Panza, acolo,

la marginea deșertului din care-l scosese Moise.

– Care este sentimentul normalității la români ?

– Sentimentul românesc al normalității este o resemnare; normalitatea este când ne-am obișnuit. (Cine știe, poate că atât vehemența, cât și moliciunea noastră sunt, în fondul lor irațional, același lucru… Suntem bipolari. Ne resemnăm cu aceeași isterie cu care ne trăim etapele fanatice.)

Nu suntem o Kakanie mai mititică, ci una inversă: noi începem direct și repede prin a trage concluzia, apoi tranșăm divers, după umoare, prin detalii care fac rezistența; de aici contradicții din ce în ce mai frenetice și cu o vocație aporetică tot mai paradoxală. După ce ne-am aplecat bine asupra unei probleme începe absurdul. Nu știu dacă ai remarcat, dar cu cât sunt mai multe iconițe și cruci pe bordul mașinii, cu atât taximetristul e mai nihilist.

Nu se stinge, la noi, fanatismul în fatalism? În ’90, când totul se polariza, iar lupta se ascuțea brici, aveam, ca toată lumea, doi amici situați în extreme politice opuse. Amândoi credeau riguros și paroxistic (rezum:) că pentru a introduce democrația («libertatea noastră» versus «democrația originală» și viceversa) trebuie ca opoziția, celălalt, să tacă sec, pe vecie, sau – și aici toleranța intervenea mlădios, nuanțând totul – să vorbească numai după ce a înțeles că nu are dreptate. Nu avea rost să combați la idee; trebuia să aștepți să treacă. Trecea. Se intra la altă idee. Gata să moară și să omoare pentru o opinie (a fi gata pentru ceva nu înseamnă că urmează actul; la noi, a fi gata să faci ceva te exonerează de a o mai face), clamau, după un timp, o altă opinie, sensibil diferită, respectiv contrarie, cu seninătate virginală și cu ochii strălucind de dulceața fuziunii integrale cu adevărat. Dar la fel de incoruptibili: trăiau (în) credința fixă că au continuu dreptate și că infailibilitatea instituie adevărul. «Credeți că știți, dar nu știți ce credeți», le-am scris. Citam o autoritate în domeniu, pe Lenin.

Apoi, oarecum brusc, amicii s-au calmat înțelept, frecventând de atunci, cu delicatețe, doar obsesii duioase, fanatisme pudice și fandacsii fermecătoare; au devenit oameni normali: adică au decis că aici totul este inutil sau – cum spui nu așa-i spiritul locului și oricum n-ai ce-i face.

– Mai aveți iluzii ?

– Sunt la o vârstă când am înțeles că trebuie să mă tem de ridicol, care nu ucide pe loc, dar e ca diabetul; sufăr de ridicol grav, într-o fază avansată. Altminteri, nu cred în instinctele care lucrează fără informații. În rest, suport din ce în ce mai greu explicațiile la evidență.

 – Știu că, deși v-ați dorit enorm, nu ați vizitat Parisul. De ce ?

– De teamă să nu mor de fericire. Deși aveam o mătușă care îmi tot spunea: „Parisul nu pot să-l sufăr, numai ipocriți”…

 – Vă este rușine de articolele scrise în 1950?

– Erau scrise cu atâta suflet ! Îmi descriam pe larg frământările sufletești de mic burghez, sub dictatura proletariatului. Noi eram prea neștiutori, ca să nu vrem decât binele. Că după aceea a ieșit prost nu mă interesează, deoarece nimeni nu m-a întrebat. Articolele acelea sunt încă foarte omenești prin eroare. Acolo – ca de atâtea ori în tinerețea noastră – m-am entuziasmat de ceea ce urma să fie o catastrofă. Desțelenirea pământurilor din Kazahstan de către mii de comsomoliști trimiși de Hrusciov a produs un dezastru natural, a format un deșert cu furtuni de nisip și nori de praf până în Ucraina și România. Știai asta ? Am aflat-o peste câțiva ani, nu s-a scris nimic, dar articolul a rămas, iar mie, de ieri, îmi bâzâie în minte melodia filmului făcut în cinstea acestei expediții – Trenul merge spre răsărit. Sufeream de „boala umanistă”.

Sigur, nu ne-a întrebat nimeni, dar ne putem întreba noi înșine: ce facem cu un ideal înecat în sânge și minciună ? Mai păstrăm ceva din el ? Ce? Îl uităm? Vorbim despre el ca despre o boală venerică a tinereții ? Îl dăm dracului, ca să avem succes în societate? Mi se impută că nu pot trăi și scrie fără aceste întrebări. Nu răspund.

Articolele acelea vor rămâne de neînțeles pentru toată omenirea la care, pe vremea aceea, mă gândeam tot timpul.

Gide poate că are și azi dreptate: „Constrângerile sunt benefice artei, libertatea o moleșește”.

– A înțeles Vestul cum a trăit Estul în comunism ?

– Vesticilor, comunismul trăit la noi e la fel de dificil să-l înțeleagă ca unui congolez o furtună de zăpadă, vorba unui ceh, Karel Schwarzenberg.

– Chiar, mai există în politica de la noi, stânga și dreapta ? Unii se autoproclamă de centru: ce înseamnă extremist de centru ? Centrul este un alt subterfugiu pentru cei de dreapta ? Cum să existe azi centru ? E la fel de nocivă ca altădată o a treia cale, e un neoîmpăciuitorism ?

– E o întrebare fără sens când vii din acest colț de lume, vorba aceluiași ceh.

– Există un secret al supraviețuirii?

– Da, secretul supraviețuirii e autoironia și înțelegerea față de instabilitatea stăruitoare a propriei tale ființe. Sau cum zicea Evgheni Zamiatin: „Tragedia omului poate fi înfruntată ori prin religie, ori prin ironie”.

– Suntem un popor prea gălăgios, ne indignăm prea ușor ?

– Mă întreb și eu, vom ajunge să trăim în simple indignări ? Și ai observat că oricine nu-i indignat e un laș?

– Avem, noi românii, un filon comic, cum sunt de părere atâția ?

– România are o forță comică serioasă cu care destabilizează drama în melodramă și melodrama, în farsă…

– Cum mai stăm cu humorul negru, că doar noi am inventat „cimitirolul” sau „ortopopina” (de la „ortu´ popii”) ?

– Humorul negru a mai albit.

– A fost compromisă noțiunea de patetism în pragmatismul lumii de azi ?

– Oricât a fost de compromis în literatură, în teatru, film, oricât de puțin rating face, prostesc sau nu, patetismul funcționează în cele mai reci calcule și în cele mai grele înjurături, așa cum l-au lăsat grecii ca expresie a pasiunii, a sufletului. Nu vă faceți iluzii: sunteți lucizi, utopiile vă îngrețoșează cât melodramele, 1984 nu v-a schimbat viața, aveți ca ideal un liberalism decent, nu veți scăpa de sufletul mai mult sau mai puțin inteligent. Am întâlnit bancheri patetici, am citit cioranieni fierbinți, am văzut anticomuniști străluciți denunțându-și, cu un patetism cât mai discret și corect politic, părinții nomenclaturiști care-i învățaseră să urască burghezo-moșierimea în termenii aceleiași «uri juste» care v-a speriat în Piața Universității, de o parte; și de alta a baricadei. Ți-a ajuns la ureche ideea lui Michnik: «Ura anticomunistă are logica și topica urii comuniste»? Dar ți-a trecut prin mână o cărțulie a anilor ´50 despre Pavlik Morozov? Era un idol al pionierilor sovietici, un băiețel care-și «turnase» tatăl chiabur, ca sabotor al colectivizării. Cunosc prea bine fanatismul de stânga și am o oarecare bază morală ca să le prevăd acestor Morozovi de dreapta o benefică nevroză: le dau acest credit, al «formării unui suflet». Expresia nu-mi aparține, o găsești în Noi a lui Evgheni Zamiatin (Colecția Cotidianul), o capodoperă a unei utopii negre, un fel de «1924», cu mult înainte de 1984, o viziune în același sens: un Stat Unic condus de un Binefăcător, o societate perfectă, perfect controlată, cu ore și zile precise pentru amor, toți purtând numere, inclusiv eroul, D. 503, care se îndrăgostește de 1.330, e urmărit de Biroul Gardienilor și începe să aibă angoase, tulburări… Diagnosticul: «Aveți o zi proastă… Se pare că vi s-a format un suflet !»

– A fost lumea împinsă înainte de visători ? Sau de pragmatici?

– Oricât de generoase au fost aspirațiile marilor descoperitori geografici pentru a lărgi orizonturile cunoștințelor umane despre pământul pe care-l locuim – ele s-au lovit de interesele mărunte ale suveranilor care le patronau călătoriile. Magellan făcea pentru prima dată ocolul lumii și căuta mirodenii, podoabe de lux, comori pentru curtea lui Carol al Spaniei. Columb a plecat promițând reginei Isabela că va găsi o cale mai scurtă spre Indii. Indiile bogate, după care râvneau monarhii Europei… În privința scopului care-i atrage spre necunoscutele pământuri din Altai și Kazahstan, ultimul comsomolist membru în uriașa expediție spre răsăritul patriei sale e cel puțin la înălțimea marilor aspirații ale lui Magellan, Vasco da Gama, Amerigo Vespucci, dacă nu mai sus. Niciun descoperitor, niciun călător vestit în clipa ridicării ancorei n-a văzut atât de concret în minte ce vor câștiga oamenii în urma biruinței sale, așa cum vede – în culori precise și sigure – fiecare dintre cei plecați cu foi de drum de la Comsomol spre răsărit, în adâncurile Siberiei.

Dar naivitățile devin catastrofale din cauza onestității.

– Ce caracterizează anticomunismul postdecembrist de la noi?

– Este susținut cel mai virulent tocmai de odraslele securiștilor și nomenclaturiștilor de odinioară.

Corect politic, contemplu cu plăcere toată pleiada de tineri savanți anticomuniști care au crescut în case de nomenclaturiști cu biblioteci inteligente. Îi știu bob cu bob. Fără haz, «stagnăm și concret nimic» – vorba nemuritorului nostru Teodor Mazilu.

În rest, nu am încredere decât în cei care, deloc idioți, au trecut prin această experiență – a defanatizării.

 – V-ați lămurit dacă în 1989 a fost complot, revoltă sau un nimic ori o revoluție ?

– O bulibășeală a fost ! O revoluție decentă e o revoluție moartă. Prin urmare, o revoluție indecentă este o revoluție vie. Un scriitor nu dă lămuriri. Altminteri, toate revoluțiile au, necesarmente, în fondul lor de comerț, tăntălăii lor (nu mi-e clar: pe ei îi caracterizează „netrebnica candoare” ?)

Nu pot rata o nemernicie: nu mai vreau adevărul crud, îl vreau pané !

– Destui s-au îngrămădit să ne asigure doct, tot după 1989, că aici a fost un deșert cultural, ce le-ați răspunde acestora ?

– La noi sunt codrii mari de brad unde s-au născut cele două animale de bază în jumătatea asta de veac, gorila și rinocerul, dacă nu trăiau la București, Rebreanu și Ionescu ce-ar fi scris ?, dadaismul e al unui ovrei din Moinești care s-a scrântit luându-și ca pseudonim cuvântul țară, cu tz, și Trist și Tzara, stăm în rahat, dar nu ne plictisim ca elvețienii, spunem deja că e ocheișor pentru OK și binișor într-un cuvânt, suntem singurul neam din lume care putem face logic „clip” din „clipă” și numai la noi există o rimă rară la Honecker, asta o știi ?, „Ceaușescu, fii boier, fii și tu ca Honecker!”, îngrozim lumea și pe noi înșine cu hazul ăsta nemernic, din orice medicament se extrage un banc, din orice biscuit – o batjocură, îl știi pe ăla cu biscuiții ?, știi cum se spune acum, când toți stau și bat la computer, în plină revoluție tehnică, daca unul te bagă în mă-ta ? Omorâți-ne fiindcă n-avem poftă de sinucideri în masă, ca balenele, din ’36, Eliade scria că n-avem organ pentru sinucideri[2] și de când, mă rog, cheful de sinucideri e criteriul tragicului și de ce n-ar fi cu adevărat tragic că vrem să trăim prin orice, numai să nu murim bosumflați ?

– Ați fost un disident în vremea cealaltă ?

– Am făcut o „rezistență prin belotă”, cum ne lua la mișto un tip care a ezitat până în ´89 să se dea disident. Mulți m-au acuzat de împăciuitorism. Alții, că sunt „comunist protestant” sau „javră mic burgheză”. Am descoperit, prin Anatole France, „coabitarea, până la ridicol, a istoriei insuportabil de dramatice cu cotidianul insuportabil de banal”.

– După 1989 vi s-a reproșat, bănuiesc, că n-ați făcut o disidență activă, că n-ați luat atitudine vocală atunci când alți semeni de-ai noștri suportau samavolniciile poliției politice a regimului comunist, mă înșel ?

– Deloc. Să-ți povestesc o întâmplare. „Când pe mine mă băteau la securitate, voi ce făceați ?”, m-a întrebat, noaptea, pe o stradă urâtă și săracă din Yaffo, prozatorul și prietenul meu, plecat după cutremurul din `77, în Canada, spunându-ne „adio !” în stație, la Operetă. „Noi scriam cărți cât mai bune, trecute prin cenzură”. Cenzura nu e suferință? Nu. Nu trebuia să scriem cărți cât mai bune ?

– Are morala o bază ?

– Fără cultură – în orice și mai ales în cultura sentimentelor – nu există bază morală.

– Ce e rușinea ?

– O revoluție, dar o revoluție dirijată interior, am aflat-o dintr-o scrisoare a lui Marx către Runge, trimisă prin 1843. De aceea, fapta cea mai umană e să-l ferești pe un om de rușine.

– Mai poate fi salvat fanatismul ?

– Doar puritatea îl mai poate salva.

– Dacă l-ați întâlni pe Dumnezeu, dumneavoastră, un ateu declarat, ce i-ați spune?

– De veacuri, mulțimile care nu Te pricep colportează că nu știi ce sunt ironia și autoironia – vai lor! Noi toți suntem o ironie, de nu chiar o autoironie a Ta, căci fără ele n-am fi putut suporta ideea de a trăi după chipul și asemănarea Ta. Am ajuns un ipohondru moral, pândit de o scleroză a sistemului autoironic.

– Nu vă despărțiți niciodată de Cartea Cărților când e să plecați undeva departe de țară, am aflat-o dintr-un roman scris imediat după 1990. Ce vă surprinde în textele biblice ?

– Că Biblia n-are arta portretului, oamenii n-au nas, gură și ochi.

– Cum ați rezistat cenzurii comuniste ?

– Împreună cu Florin Mugur, m-am chinuit ani de zile cum să-mi apăr cuvintele pentru a nu fi ucise de cenzorii dictatorului, preferând să le omorâm noi doi, din fașă, decât ei, să afle și să se bucure de acest minut de fericire (cum l-ar numi el, inventatorul expresiei), moment muzical (cum aș zice eu, schubertian nesmintit) trăit la colțul dintre strada Radu Beller și Calea Dorobanților, la 1995 de ani după nașterea lui Isus Cristos și pe care, iată, nu l-am dat uitării nici după 7 ani.

O povestioară nostimă. Proștii lui Mazilu au fost interziși de Ceaușescu la a doua sau a treia reprezentație. La vizionare, nu existaseră obiecții complicate. Prin birourile cenzurii circulau deja replici adorabile – țin bine minte. „Eu te iubesc, Gogule, nu numai fizic, ci și psihic”, „Eu nu zic s-o iubești, dar mai du-o la cinema”. „Cu sânii mei mici, ce viață monotonă duc”. Coada la bilete se întindea de la Aro până la Grădina Icoanei. Ceaușescu, după ce, la premieră, Maurer se prăpădise de râs, a cerut să fie scoasă imediat piesa de pe afiș. „E o porcărie”. Nu a avut nimeni replică, nu era omul căruia să-i impuți lipsa de umor. Doar Mazilu se plângea că are de dat înapoi 2.000 de felicitări.

Vasăzică, cenzura e un alt nume dat istoriei.

– Care e rostul memoriei ?

– Încordarea memoriei noastre nu e numai o întoarcere spre trecut. Vrem să ținem minte tot ce-i minunat azi – Oltul și Camil Petrescu, Neruda și setea de viață a comuniștilor, Sadoveanu și soții Rosenberg… Putem exagera – tot nu ne vom ridica până la deplina cuprindere a frumuseților prezentului. La drept vorbind, eroul lui Ehrenburg, bătrânul comunist Andrei Ivanovici Puhov, are dreptate. „Nu-i adevărat că omul uită ușor… Uită numai ce trebuie să uite, esențialul rămâne până la sfârșit”…

 Esențialul, esențialul vremii noastre, „esențialul care rămâne până la sfârșit”…

– De ce mergem la cinema ?

– Ca să ne vedem viața !

– Ce este „adevărul integral”, sintagma cu care ați cochetat în tinerețe?

– Această teorie este nocivă, jalnică și odioasă, a avut un succes mai mare decât lupta împotriva intimismului; în plus, a fost de bun augur: peste puțină vreme a fost reabilitat Arghezi, așa cum ceruse imperativ tovarășul Gheorghiu; consider cuvântarea lui la Congresul Scriitorilor, după un deceniu de cvasiinterzicere (urcase la microfon ținându-se de brațul lui Baruțu), evenimentul principal, ideologic vorbind, al anului 1956, de o complexitate prea puțin studiată. Din cuvântarea lui, s-a șovăit dacă să se dea „bun de tipar” pasajului în care parșivul amintea că în noaptea de 23 august tipografiile ziarelor din București aveau două ediții: una cu „Trăiască Stalin !”, alta cu „Trăiască Hitler!”. Era un adevăr prea integral despre conștiința românească.

– Cum de nu ați devenit anticomunist imediat după 1989, ca atâția alții?

– Răspund cu cel de-al 10-lea sfat al lui Dalai Lama din cele 19 pentru a-ți ameliora viața: „Amintiți-vă că deseori tăcerea este cel mai bun răspuns“; îl combin cu al 13-lea: „În dezacordurile pe care le aveți cu cei dragi, referiți-vă doar la situația prezentă; nu treziți trecutul”. Mai am atâta autoironie ca să mă întorc la sfatul nr. 9, cel decisiv, scris pentru mine: „Deschideți-vă schimbării, dar nu vă lăsați valorile să se volatilizeze“.

Există oportunisme, justificări – problema cea mai gravă este de ce nu avem autocritici. (M-am simțit prea didactic, am palpat ceva mai fin.) În măsura în care și eu sunt un intelectual român, nici eu nu vreau să-mi fac autocritica, sunt într-o lungă tradiție, cu Cioran, cu Eliade, cu Noica și chiar cu cei de stânga, acum anticomuniști competenți. E cea mai bogată tradiție, nesecată, cum ziceam de învățătură leninistă. Nu vreau să intru în spectacolul anticomunismului, e mai strident decât sala celui de-al paisprezecelea Congres. Postcomunismul e la fel de obscen pe cât era de pur idealul lui, prea pur (m-am ambalat): nu mai cred în comunism ca soluție majoră, am melancolia lui, ca un mic-burghez după „la belle époque“ – a existat „une belle époque” a idealului comunist chiar dacă azi e o stafie…O prostie… Ce nu e azi o prostie? Geneza? Potopul? Încălzirea globală? Pentru mine, prostia ar însemna să fac praf comunismul de pe poziții anti. Nu pot. Nimic nu e azi mai ușor. În orice caz, după eșecul comunismului se putea găsi ceva mai inteligent decât consumismul. De altfel, nu e nicio diferență între comunism și consumism în orice dicție ceva mai rapidă decât o tranziție.

Am avut și noi, învingătorii de ieri, „foștii” de azi, același glas de Nemesis ca al învingătorilor actuali. Ei blestemând odioșii comuniști, noi înfierând odioasa burghezo- moșierime. E o monotonie a adjectivului pe care nu o vor explica nici lingviștii. E o mecanică a urii care cenzurează orice hohot de râs. Ceea ce ne unește indestructibil este violența neîmpăcării. Neînduplecarea anticomunistă se leagă direct de lupta împotriva împăciuitorismului, declanșată la plenara CC-ului din 1958. Comuniști și anticomuniști, même combat: moarte împăciuitorismului!

La zi, sunt incorect politic – azi corectitudinea politică se reduce la anticomunism. Marxist vorbind, sunt un defetist. Aș nuanța: sunt un idealist dogmatic și irațional. Urât, foarte urât!

 – Ce le-ați transmite nostalgicilor de azi?

– Niciunul dintre ei nu a cunoscut în direct perioada cuceririi puterii de către „ofensații vieții”, cum i-a numit Sadoveanu, cu un franțuzism neașteptat în româneasca lui; mi se pare esențial – toți au venit din afară și nu au cunoscut revoluția nici măcar cât John Reed; captivați de idealul comunist într-o societate capitalist-burgheză, au fost dezgustați de întruchiparea lui și au renunțat la acest ideal; niciunul nu a mai vrut să schimbe lumea, cum se lăudau entuziasmând mulțimile de ofensați; au trecut de la stânga la dreapta, cucerind o celebritate politică poate mai mare decât aceea literară. Camus, exclus din partid, a avut puterea să scrie: „… malgré moi, malgré elle, je reste à gauche“, refuzând stalinismul. Fără propaganda acestor renegați „străluciți”, e probabil că nu s-ar fi ajuns ca stalinismul să întruchipeze idealul comunist și să compromită orice idee de revoluție a umiliților și obidiților, identificând-o cu teroarea contrarevoluționară. Dar putea fi altfel?

Să nu uite că utopia noastră – odată pusă în practica revoluției – devenea inumană; luând puterea, umiliții și obidiții nu mai exploatau, lichidau fizic burjui și semiburjui, încetau să muncească, fiindcă munca produce avuție, iar avuția asuprește. Ei se lăsau în seama proletarului universal, soarele, cel care le asigura și hrana, și caldura. Totul se desfășura conform logicii și lozincilor revoluției, viața devenind grotescă și mizerabilă în toate amănuntele ei.

Sunt conștient de ravagiile produse de această „umanizare” în numele complexității abisale. Nu am trăit nimic abisal, am limitele mele; idealul nostru nu a fost abisal, în niciun caz fascist, a avut soarta unui om răpus de cancerul său pe care nu-l poți părăsi până în ultima clipă și nici după; nu cred în reînvierea idealului comunist, dar, marxist vorbind, capitalismul va avea grijă ca în fiecare zi să-l păstreze în memoria eternilor umiliți și obidiți, nici ei deloc inocenți și foarte melodramatici, în lumina ultimelor evoluții ale speciei.

Locul comun este abisal.

– Există un ideal politic?

– Da, e un film american care ar fi putut avea ca motto celebra idee a lui Stalin din 1938: „Elanul bolșevic rus aliat cu spiritul practic american pot face minuni”.

Idealul comunist a fost o bancă feerică, în care se găsesc bijuterii de iluzii, coliere de erori, diamante de utopii, perle uriașe de idei drepte… giuvaere de mesianism fără îndoieli, de naivități fără cenzură, de patetisme fără falsuri, o bancă în care autorul a dat „o lovitură”, dar firește că a fost prins și trebuie să dăm socoteală onestă pentru candorile acelea, pentru inocențele cu care nu avem de ce ne lauda, dar nici răstigni.

Mi-am amintit prompt de ce i-a zis Marin Preda lui Călugăru când a auzit prima oară versul din Internaționala, „rob cu rob să ne unim”, la un miting: „Și dacă o să vă uniți rob cu rob, ce-o să fie ?” Nu mă mai pot feri de asemenea derapaje, căderi tăcute în derizoriu, un fenomen necunoscut până acum; se întâmplă ceva în creierul meu, o depatetizare, nimic abisal, doar îngrijorător.

Ce înseamnă „un socialism cu fața umană”? Deși nu a fost deloc agreată la noi, azi văd în această cerință un ultim omagiu – funebru, disperat – adus utopiei noastre în clipele agoniei ei. Niciunei orânduiri nu i s-a cerut un chip uman – numai socialismului în faza lui terminală. Utopia lui suportă o asemenea cerință patetică. Numai desfigurații inspiră și cer omenie.

În ansamblu, din câte am gândit și mi s-a confirmat de-a lungul timpului, sionismul, odată instalat, s-a desfigurat ca orice utopie, ca și comunismul; prea puțin straniu, el a degenerat de la Zidul mistic al Plângerii la zidul terestru a două ghetouri: al învingătorilor evrei și al învinșilor arabi. Comuniști și sioniști (fie ei marxiști), suntem experți în deziluziile capitale.

După cum nu știu vreun utopic care să fi dus până la capăt un lucru bine gândit. Nu există utopii bine realizate. Doar misticii religioși, uneori ateii, misticii revoluțiilor, pot rezolva problema, ocolind-o. Cunosc un singur mistic impecabil d.p.d.v. materialist – Angelus Silesius: „Doamne, știu că fără mine n-ai exista”. E de-ai noștri, al celor ce am avut mistica partidului fără de care nici el nu ar fi existat; nu sunt dispus să mă revizuiesc.

Idealul nu mai face parte din vocabularul contemporan, doar scrântiții întru Marx mai îndrăznesc să pomenească de idealul lor, care nu s-a confundat niciodata cu cel al dreptei incapabile de alt ideal decât profitul. Forța dreptei e lipsa oricărei utopii.

– În adolescență, citeam regulat revista Flacăra, știu că și dumneavoastră ați scris acolo. Ce a reprezentat revista aceasta pentru perioada aceea ?

– Cea mai bună și deci cea mai duplicitară revistă sub Ceaușescu, singura în care de zilele sărbătorilor naționale, în ianuarie, când avea loc „Unirea Principatelor”, zilele de naștere ale celor doi tirani, Octavian Paler putea scrie pe larg despre Velasquez și Goya, fără să-i pese că „pe-ntâia” se lăfăia o odă oribilă la „nea Nicu”, semnată de redactorul șef, poet de vigoare hugoliană, încât și la noi se putea răspunde la întrebarea: „cine-i cel mai mare poet român?”, hélas, Adrian Păunescu !

– Suntem noi, românii, niște contriști ?

– În loc de răspuns, o întâmplare de demult. Arghezi, la ora când era deja consacrat ca un nou Eminescu, a plecat într-o bună zi de la Capșa pe jos, până în Piața Victoriei, împreună cu un tânăr, Aurel Baranga, care avea renumele unui nabab în bancuri irezistibile; a doua zi, Arghezi a declarat că nu a râs la niciunul dintre bancurile lui Baranga și le-a explicat celor stupefiați: „Ce, voia să râd când voia el ?”

– Dacă ați înființa azi un partid politic, cum s-ar numi el ?

– Partidul Comuniștilor Anticomuniști – singurul serios, singurul competent istoric, partid de sinceră și asumată schizofrenie. Cum ți-ar suna CAC-ul[3] ?, suntem printre cei din lotul achitaților într-un proces al comunismului, n-aș suporta, m-aș ridica și aș cere recurs împotriva achitării mele, dacă urăsc ceva e inocența, după care aș trece printre martorii acuzării într-un proces al capitalismului.

Deși, vorba lui Zaharia Stancu, „imaginație au numai proștii”. „Deși” e un adverb greu de suportat, atenție !

– De unde până unde Mătușile din Tel Aviv, cum v-a venit ideea acestei cărți ?

– Într-o noapte de Crăciun, prin ´56, când, șomer ideologic, m-am despărțit în colțul aleii Popa Nan, de Mazilu, care mi-a spus clar, în loc de orice felicitare, «Cosașule, dacă vrei să te salvezi, descrieți mătușile !»”

– În copilărie visați să deveniți pianist, de ce ați renunțat ?

– M-am lăsat de pian fiindcă nu am putut niciodată să cânt în fața cuiva. Atunci, în copilărie, am apucat să dirijez Egmont, cu Furtwängler…

– Este Ion Creangă un scriitor depășit ?

– Creangă nu e depășit, la el se rămâne, dragul meu, dar câți ajung la el ?

– Cum trebuie procedat în situația în care ești depășit de evenimente ?

– Simplu, dă impresia că tu le-ai organizat !

– Ce înseamnă azi Eurovisionul ?

– O sărbătoare națională în care se încalcă toate pactele de amabilitate cu lumea – le dă cel mai consistent sentiment care leagă azi popoarele: disprețul.

– Se mai poate trăi fără televizor ?

– Cândva, am auzit un român de-al nostru, matur, demonstrând unei fetișcane că dacă, în ´43 ar fi existat imagine în direct de la Auschwitz, n-ar mai fi avut loc holocaustul. Aici am ajuns…

– Știu că vă plac bancurile, îmi spuneți unul ?

– Da, cu plăcere. Un oltean pleacă la Băilești să vândă doi cai și acolo îi schimbă pe un elefant, ia elefantul de trompă și-l duce, pe șosea, până acasă, deschide poarta ogrăzii, elefantul intră în ogradă și-o face praf din două călcături, dintr-un pas distruge prispa, cu încă un pas sfărâmă casa, numai că se întoarce și pune laba pe livadă de nu se mai vede om cu pom și o pornește după aia încetișor pe un dâmb, îl urcă un minut, două și se pierde în zare și când nu-l mai vede deloc, olteanul îi zice, tot așa, încetișor: „și mai du-te în p… mă-tii !” E bun, o să-l iau pe lumea cealaltă, ca pe Stan și Bran, vânzătorul de brad, e de talia lor. Poanta finală a elefantului din Băilești e auzită la Frankfurt, prin ’70, după ce i l-am spus unui dentist din România cu care am jucat fotbal, la noi, pe Poterași: „Da’ de ce a schimbat doi cai pe un elefant ?”, zece oameni am băgat sub masă la bufetul „Nicorești” când le-am zis ce m-a întrebat neamțul, „dom’le, dobitocul e mai bun decât elefantul !”.

– Există un secret al creației artistice, o rețetă după care să scrii o carte mare ?

– În loc de răspuns, îmi vine în minte o frază a răposatului Caraion: „Nu vei da o carte bună decât în ziua când o să rupi pactul de amabilitate cu lumea”.

– Ce este un autor ?

– Un cadavru cu bibliografie.

– V-ați gândit la un epitaf ?

– Da: Aici zace un om care a visat să fie cronicar sportiv și a fost !

---

[1] În Mătușile din Tel Aviv există o mărturisire care anunță apariția acestui roman: „(…) mi se face un dor dezgustător de Răutu, de Leonte Răutu și-mi închipui o carte nouă, îi văd titlul: De vorbă cu un inchizitor cult și inteligent”. Așa că mulți se întreabă dacă nu cumva Artur Reznicek este chiar Leonte Răutu…

[2] „Acei care se desperează de destinul de a se fi născut român judecă strâmb meritele și defectele poporului. Ei vor problematici, îndoieli, eroism, iar poporului român îi e cu totul străină îndoiala și despre eroi are o concepție cu totul familiară. Pentru un tânăr intelectual credința și îndoiala au valoare filozofică…; pentru un țăran român nu există îndoială, el crede firesc… fără «probleme», țăranul român este realist: vezi colecțiile de proverbe ca să vezi cum a reacționat el contra încercărilor de idealism, de criticism, aduse de popoarele cu care a intrat în Iegătură… Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe axe, dar aceasta este condiția noastră umană, acestea sunt posibilitățile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de Ia ele sau le putem ignora pur și simplu. Dar nu e cavaleresc, nici eficace să ne fie rușine că ne-am născut români, numai pentru că nu găsim în valențele românești ceea ce vrea Chestov sau Dostoievski” (articolul A nu mai fi român !, în Vremea nr.304 din 10 septembrie 1933).

 

[3] Același acronim – CAC – l-a purtat și Comisia Aliată de Control care era sub ucaz sovietic și avea sarcina de a supraveghea, chiar să impună, respectarea de către România a Convenției de Armistițiu semnată la Moscova pe 12 septembrie 1944 (data recunoașterii de către URSS a ieșirii țării noastre din alianța cu Germania hitleristă).