Ai avut un tată bun, pentru că ți-a făcut poze

„Ai avut un tată bun, pentru că ți-a făcut poze. Mie nu mi-a făcut nici o poză tata-meu. Mă voi ruga pentru el. Care e numele lui?”. Așa grăit-a azi cineva apropiat mie.
Tata a lăsat în urma lui poze făcute altora, prea puține lui, chipurile și trupurile noastre surprinse în spontaneitatea trăirilor, conversațiilor, mai niciodată pozând aparatului de fotografiat. Acele fotografii iau pulsul relațiilor de familie dintr-un trecut îndepărtat-apropiat, descoperind ceea ce nu știam despre noi sau uitasem. Poze în alb negru, mai toate făcute în natură, în exteriorul casei. Căutând expresivitatea, acolo i se părea că o poate descoperi în noi și în alții cel mai bine. Pietre de râu, salturile și prăvălirile râului de munte, copaci, tufe, iarba, jocul copiilor, dansuri, întâmplări pentru reconstituiri în memorie, odată cu trecerea timpului.

Mii de poze din ultimele lui călătorii intercontinentale, imagini salvate pe dischete așteaptă încă să fie descoperite. Le-am lăsat să se răcească într-o fereastră deschisă universului, ca prezența lui să se detașeze de ele, înainte de a le deschide.

Azi am făcut un lucru extraordinar. Am parcurs pe bicicletă drumul Sibiu – Saliste și apoi pe jos, pe lângă bicicletă, până în satul ‘Cela din Mărginimea Sibiului. Am mâncat pe un ștergar sandviciurile pregătite de dimineață, niște ouă fierte, ridichi roșii și usturoi verde. Mere. Pe o bancă lipită de zidul ce ține râul aprig de munte în frâu, lângă biserica unde sunt înmormântați toți trei. Am prins un sfârșit de predică ce se auzea până hăt departe, prin stația audio cu care s-a dotat parohia. Nu am fost impresionată în mod plăcut. După 33 de kilometri, în care am absorbit atâtea peisaje și a trebuit să fiu atentă la drum și să mă feresc cât pot de câini- doi s-au dat la picioarele noastre, dar nu au mușcat- aveam nevoie să mănânc în liniște. Glasul apei era tot ce îmi doream. Nu recomand altor sate să-și pună stație în biserică. Cei care nu merg la liturghie, poate vor să facă altceva. De ce să fie obligați să asculte?

La scurt timp după ce am împachetat resturile în rucsac, au început să iasă din biserică. Oierii cu mască. Îi priveam în ochi, fără să-i pot recunoaște, cine a cui e, și salutam. Mă salutau și ei. M-am minunat să-i văd pe toți îmbrăcați în negru, ca de doliu. Poate așa e obiceiul în postul Paștelui. Te duci la biserică cernit, dar în straiele negre cele mai bune. Luceau și nu se vedea pe ele un fir de praf, o scamă. Bărbații se întreceau în căciulile lor de iarnă, din blană neagră de miel. A cui e mai înaltă și mai țuguiată, ăla e mai înstărit. Noi aveam culoare, a bucurie sinceră. Nu cred că Hristos cere să umblăm pentru el în negru.

După ce s-a golit curtea Bisericii, am intrat și noi, să poposim o secundă, un minut, un timp la morminte.
Apoi am încălecat pe șa și am pornit-o spre casă, cu adrenalina dată la maxim, când se lua vreun câine ciobănesc după noi.