Ai impresia că realul a luat-o razna și, odată cu el, autorul

Înainte de Coronavirus, pe vremea cînd puteai lua din mîinile cuiva un pachet, fără să te speli pe mîini după aceea cu săpun, am primit la Biblioteca Academiei, după un telefon în prealabil, trei dintre cele cinci cărți publicate pînă acum la editura Niculescu de Nicolae Croitoru: În cercul marelui balans (Cugetări), Flori de ață despicate (Poezii), Biserica de sub salcie (Schițe și nuvele).

Pe Nicolae Croitoru îl știu de vremuri, cum ar spune Șerban Cionoff, din Mișcare. Decembrie 1989 l-a prins în funcția de secretar cu propaganda la Comitetul Municipal de partid București. S-a numărat printre cei pe care i-am numit activiștii liberali ai regimului comunist, alături de Nicu Ceaușescu, Ioan Traian Ștefănescu, Ștefan Andrei, Ioan Toma, Vasile Bontaș. Oamenii de cultură care au intrat în contact cu Nicolae Croitoru, mulți dintre ei pentru a li se rezolva o problemă de viață, au despre el doar amintiri frumoase. După decembrie 1989, Nicolae Croitoru, deși prin prestația anterioară demn de primit cu brațele deschise în FSN, a refuzat să intre în politică. Știam printre altele că a semnat mai multe cărți de poezii, prefațate de nume marcante ale culturii noastre precum Dinu Săraru, Valeriu Râpeanu, Ilie Bădescu, Lucian Avramescu, Octavian Știreanu. Pînă la primirea celor trei cărți n-am avut posibilitatea să parcurg ceva din opera lui Nicolae Croitoru. După decembrie 1989, dacă autorul nu-ți trimite cartea, nici nu știi că i-a apărut ceva. Nicolae Croitoru a semnat cărți de literatură. Cum preocupările mele s-au concentrat pe eseistică și publicistică, în ultima vreme, îmi scapă faptele mari și mici ale vieții literare prezente. Prima carte citită cu creionul în mînă și exigență de critic literar (am făcut și critică și istorie literară la vremea mea) a fost cea de schițe și nuvele Biserica de sub salcie. Am descoperit astfel cu încîntare un prozator de forță înclinat spre fantastic sau cum era denumită pe vremuri literatura de tip Marquez sau Bulgakov, Realismul magic. Asemenea tuturor celor care s-au manifestat în acest domeniu, fondat genial de Gogol prin Serile de lîngă cătunul Dikanka, proză în care diavolii zboară ca niște drone prin văzduh, Nicolae Croitoru pleacă de la realul satului românesc pentru a ajunge, fără ca lectorul să-și dea seama, în plin fantastic. Ai impresia că realul a luat-o razna și, odată cu el, autorul. Capodopera genului e povestirea Tică și Costică în care doi țărani surprinși pe cîmp de fulger, deși morți pe loc, mai trăiesc pentru a vedea cum îi tratează familia.

Nicolae Croitoru e prozatorul unui sat care trece plin de răni prin Istoria României, inclusiv prin cea postdecembristă. Prăpădirea avutului CAP-urilor de după decembrie 1989 a fost tratată cu precădere în plan publicistic și politic. Nicolae Croitoru are curajul de a aborda fenomenul în plan literar. Pentru a evidenția dezastrul Nicolae Croitoru apelează ca personaj nu la un om, ci la un taur. Pentru a face să trăiască o proză cu altfel de personaje decît oamenii, trebuie mare dibăcie. Schița Taurul, pe care o reproducem mai jos arată că Nicolae Croitoru nu duce lipsă de așa ceva.


Ultimul taur

Totul se terminase. Se vînduse tot ce se putea vinde din averea Colectivei şi toţi erau mulţumiţi ca nişte muşte pe un stup în pierdere de albine. Au furat tot. Şi acoperişul cirezilor de vaci şi bidoanele de lapte, şi balamalele de la porţi, cu o duşmănie fără margini pentru că şi comuniştii îi înghenuncheaseră să aducă vitele lor aici în gospodărie. Şi mai toţi sătenii păreau îndreptăţiţi să fure chiar dacă furau din averea lor. Nu a mai rămas de distrus nimic, nici grajdurile, nici fîntînile, nici vacile, nici viţeii, totul s-a risipit şi s-a destrămat într-o seară şi din sectorul zootehnic, vestit în tot judeţul, a rezistat ca o stafie a trecutului, un taur.

De el n-a apucat să se lege nimeni, nici grăjdarul măcar pentru că nimeni nu avea curaj să se apropie de coarnele lui. Avea ochi ageri şi coarne care brăzdau văzduhul ca nişte săbii. Şi dacă mai şi răscolea din picioare paiele din bălegarul aşternutului, toţi o luau la fugă.

Era ca un monstru care apăra micul surghiun al grajdului, iar el, taurul, avea pe zi ce trece ochii tot mai împăienjeniţi, turbulenţi şi reci poate şi pentru că în grajd nu mai vedea niciun om, nicio vacă, niciun viţel, doar grăjdarul care îi arunca în silă un pic de fîn, pe urmă o furcă de paie să se odihnească pe ele. Acum soborul de revoluţionari, dar şi primarul vroiau să-l vîndă şi pe o sută de lei, dar să scape odată de monstru, deşi taurul ţinuse sănătoasă întreaga cireadă de vaci care era, pe atunci, o mîndrie a comunei.

Acum bietul animal era singur şi slab şi nu primea decît o furcă de nutreţ şi din cînd în cînd cîte o găleată de apă. Doar şobolanii erau acum veşnicii lui însoţitori. Şi ei veneau pe furiş cînd taurul era culcat să se ospăteze din braţul de paie şi să bea apă din găleată. Înainte să plece de la micul ospăţ mai furau un ciot de cocean şi-l duceau, acolo, în coclaurile de dedesubt ale fostului grajd, să-l roadă cînd îi va veni rîndul. Dar nu se poate spune că aceste mici animale însoţitoare nu se uitau cu milă la bietul taur mai ales că acesta devenise rău, dacă nu înnebunise chiar de singurătate. Şi atunci şobolanii veneau mai des, îl ajutau să strîngă paiele şi unii chiar mureau lîngă el. Alţii plecau spre alte dărîmături ale Colectivei unde mai găseau fie o sămînţă, fie un ciocălău la care rodeau toată iarna.

Peste drum se numărau voturile pentru primar. Cîştigase a doua oară alegerile şi asta pentru că reuşise să dărîme Colectiva într-un timp record şi să dea fiecăruia cîte ceva din ce rămăsese după marele furt al propriilor averi. Nu s-au ales mai cu nimic, dar toată lumea era bucuroasă că se dărîmaseră hardughiile făcute tot din banii lor. Mai vroiau acum să fie vîndut şi taurul comunei. Era slab săracul dar nu-i mai păsa pentru că primise, în cinstea alegerilor două braţe de coceni să le mănînce şi să se îngraşe puţin. Deşi în sat era bucurie mare, taurul dădea de furcă oficialităţilor pentru că nici nu putea fi vîndut şi nici nu putea fi dat de pomană. Devenise un fel de pacoste de care nu mai putea scăpa comuna şi ca să rîdă toată lumea, cîte un ţăran vroia, în glumă, să-l mulgă dar acesta repezea cîte un picior în capul neghiobului care nu de puţine ori a trebuit să plece cu capul spart rîzînd ca un prost. Şi atunci o babă, veşnică Ilunca, voia să-l îmblînzească şi să-i pună între coarne un ciucure roşu, şi el îi lingea duios mîna şi mai apoi începea să scarpine pămîntul cu piciorul. Îi venise însă ceasul. Primarul gesticula că el decide totul. Şi vreo patru gealaţi, acum agenţi de pază, i-au aruncat peste coarne un sac rupt ca să nu vadă camionul în care trebuia să urce. L-au îngenuncheat ca pe un coş de castraveţi din care se fac murături. Şi l-au urcat în camion. Camionul mergea spre abator rumegînd timpul ca o viespe stricată şi taurul scosese limba de căldură fără să ştie ce-l aşteaptă. Şi de-abia atunci cînd l-au legat cu funiile să-l pună jos în abator el a început să moară, întîi prin coarne şi apoi prin picioarele din spate după care s-a gîrbovit să coboare, dar toţi trăgeau speriaţi de el să-l bage cît mai repede în ghilotina abatorului. Şi bietul taur se împotrivea neputincios, mai ales că era slab pentru că nu-i mai dăduseră să mănînce de la sărbătoarea de votare. Şi atunci s-a rupt funia care-l ţinea de oblonul din spate al camionului şi taurul, cu ochii lui tulburi, a dat din picioarele dinapoi, ca nişte fulgere, şi a lunecat printre table reci, mărginite de nişte parapeţi de scîndură unde primarul aruncase o găleată cu apă ca să alunece mai repede spre abator. Şi bietul taur se uita în gol, nu mai avea pe nimeni şi toţi trăgeau de el cu vrajbă să-l vadă mai repede pe linia de tăiere. Atunci el a îngenuncheat şi s-a aşezat, ca o cruce pe picioarele din faţă, gata de tăiere. Din ochii lui, aproape stinşi, s-au scurs încet două lacrimi mari de apă.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Invitații cristoiuTv | Adriana Vitan Balint | Acum un secol, românii plecau pe front, la moarte. Azi, românii nici nu deschid gura de frica șefului
Invitații cristoiublog
Invitații cristoiublog