După România educată și România climatizată, se prefigurează un nou Proiect de țară: Schimbarea becurilor (Ion Cristoiu)

Corespondență din Anglia. Ai lui Fiodor Mihailovici și zama de prună

Familia nu ți-o alegi, dar te găsește și-n gaură de șarpe. Dacă tot am vorbit de soacră-mea, o să zic ceva și de unchiu’ Costică. Unchiul meu Costică umbla cu un calup de săpun în buzunar, dar nu pentru că spera să-l prindă ploaia, ci pentru că făcea pereche cu un capăt de sfoară de care își pusese în gând să se atârne pentru că nu-l mai iubea nevasta. De murit a murit de gută și probabil de ciroză, pentru că săpunul și sfoara erau duse în vizită doar la crâșmă. În rest, unchiul meu Costică avea o inimă de aur. E drept că inima de aur nu cumpără băutură, dar băutura a cumpărat odată curent. Uitasem de povestea asta, dar mi-a adus aminte de ea Fiodor Mihailovici. Cu domnul Dostoievski mai stau de vorbă doar așa, ca să-i fac hatârul, când se amestecă în referatele pe care le scriu pentru examenele de la facultate. Chiar dacă sunt preferați scriitorii de limbă engleză, ăilalții și-au făcut sindicat taman în lista mea de lecturi suplimentare. Zic:

— Ce-are, dom’le, una cu alta?
— Ți-am dat Idiotul, mai șterge și dumneata praful de pe bibliotecă, Liliana Anișoara Widocks.

Când îmi rostește numele așa, de parcă m-ar înjura bunică-mea, pun mâna pe carte, gata să găsesc citatul potrivit și să-i dau cu el peste ochi. L-a găsit dumnealui primul.
„Nu de altceva, dar sunt un om de onoare, doamnă dragă”, spuse Keller cu o voce stridentă, zgârietoare de timpan, apropiindu-se de Lizaveta Prokofievna, „și tocmai pentru că sunt un om de onoare nu am să lovesc într-un prieten căzut, de aceea am refuzat să dau mai adineauri amănunte, chiar dacă el îi forța mâna prințului să ne dea în șuturi pe ușă afară”, după cum, doamnă dragă, ai putut auzi cu urechi dumitale. (Dostoievski, 1995, p.279)

Pe când mă pregăteam să dau admitere la liceu, au început să le crească geamurilor blocurilor burlane, de parcă se apucaseră de fumat și pufăiau pe geam afară. La Suceava, iarna e frig. Dacă tot se dădea căldură cu program, oamenii și-au instalat în dormitoare sobe de tuci. Dădeau foc la maculatoarele de cu un an înainte ale copiilor, la navete de lemn rămase fără apucători, mai culegeau crengi de prin păduricile care pe atunci mai aveau curajul să se pieptene pe oraș, se descurcau. Vremurile au mai fost grele, dar oamenii gândeau cu mințile lor, după cum ne tot îndeamnă filosoful. Am absolvit un liceu de matematică-fizică; cu teze, cu teme acasă, nu le păsa pe atunci profesorilor de anxietatea cauzată de lene. La un moment dat, am studiat și niște Instalații electrice, după cum cerea programa (la sfârșitul liceului primeam calificativul de electrician, mare luminăție), predate de un tovarăș inginer care presta servicii la Electrica, sau cum îi spunea pe atunci. În buna tradiție a bancurilor cu Bulă, făcând uz de metaforă, inginerul ne-a dat de înțeles că atunci când Ceaușescu cerea economie la lumină, pentru că Gorbaciov avea un inc lăuntric de a tăia nasurile celor care și le luau la purtare, sucevenii se conformau ziua, dar noaptea se agățau de rețeaua rușilor. După cum am mai spus, la Suceava iarna e cu zăpadă, nu poți să lași omul să se bulgărească în casă. Prinde igrasie. Nu se poate ca rușii să nu fi observat. E drept că nu mai trăgea de curent o țară, ci numai un oraș, dar dacă mai erau și alții? Și totuși, rușii s-au făcut că plouă, ca și cum ar fi fost vorba de o toamnă mai lungă. Ce ar fi putut să le țină bretonul pe ochi (pe lângă prietenia dintre popoare)? Băutura, că pe la ei gerul nu se dă jos de pe mustăți decât prin aprilie.

Ca și la ei, și la noi se făcea economie și la băutură. În magazine nu se găsea decât muniție de tractorist, așa că românul și-a pus iar mintea la contribuție și a strâns mai cu suflet de pe câmp sfecla și din livadă pruna. Ai mei stăteau la etajul patru, de la parter respiram mai mult vapori de alcool. Când ajungeam acasă nu mai aveam nevoie de reșou. Lângă alambic mă aștepta tata, cu „fruncea” gata colectată în pahare:
— Ce zici, e de zece?

Aș zice că fiecare sută de mililitri ridica temperatura cu câte zece grade.
Domnilor guvernanți, cu unul care face duș de unul singur te mai înțelegi, dar cu unul care vorbește cu prune-n gură, ba.


Bibliografie:

Dostoievski, Fiodor, 1995, The Idiot, London, Penguin Books, Part 2, p.279


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

2 comentarii pentru articolul „Corespondență din Anglia. Ai lui Fiodor Mihailovici și zama de prună”

  • E drept, băuturica încălzește.
    Dar mai e un combustibil (utilizat de ăia care chiar „pot”) ce dă rezultate, uneori chiar cu final neașteptat. E folosit de când lumea și pământul. Învârte roata vieții și influențează istoria. E prietenos cu mediul, dar distruge sufletul. Dar cui îi pasă de suflete?! Pe vremuri îi zicea „ură”. Acuma e folosit sub pseudonime mai atractive, corespunzătoare standardelor timpurilor de împliniri mărețe.
    Cum zicea filozoful? Cogito ergo sum. Nooooooo!
    Odi ergo sum! (Umberto Eco, jos pălăria!) Nu e nevoie să cunoști personal pe cineva pentru a-l urî. (Dar când îl cunoști personal pe ăla de-l urăști!!!)
    Tata lu’ Gulliver a scris despre o parabolă cu o balenă, o corabie și niște marinari. Și eu cred într-o astfel de parabolă. Pentru că îmi plac poveștile de adormit copiii.

  • Un articol de excepție minunat, absolut superb, ca de altfel toate articolele dumneavoastră din această serie despre Marea Britanie și istoria ei zbuciumată ,doamnă ! Am fost impresionată de toate imaginile minunatei de la Bal-Moral, un colț parcă uitat de lume , un colț de natură aparent ciudat și rece , dar în realitate foarte frumos, dacă nu ar fi bântuit de stafiile sau fantomele trecutului în care englezii încă mai cred !
    Ideea este că Marea Britanie și locuitorii ei nu ar trebui să mai ia în seamă fantomele trecutului mai îndepărtat și mai apropiat și să nu le mai dea ghes celor din urmă pentru a nu se face vinovați de morți de suflete nevinovate și pentru a putea primi cu demnitate binecuvântările Lui Dumnezeu, așa cum le-a primit acum 70 de ani Elisabeta a II a când le-a devenit regină ! Undeva,cândva ,eforturile ei de a menține pacea și liniștea în regatul ei vor fi răsplătite, dacă se va găsi cineva care să înțeleagă cu adevărat înțelepciunea și diplomația ei de regină ,soție și mamă în același timp , de femeie luptând cu greutățile vieții în încercarea de a urca vârful prea abrupt al unei lumi acum în descompunere !

Crunta exploatare a sînului Julietei

Fiecare poveste de călătorie scrisă de Ion Cristoiu aduce ceva ce nu te aștepți, pentru că ochiul versat surprinde amănuntul pe lângă care ceilalți trec fără să-l vadă.
Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii Mediafax
Invitații cristoiublog