Corespondență din Anglia. Ai lui Fiodor Mihailovici și zama de prună

Familia nu ți-o alegi, dar te găsește și-n gaură de șarpe. Dacă tot am vorbit de soacră-mea, o să zic ceva și de unchiu’ Costică. Unchiul meu Costică umbla cu un calup de săpun în buzunar, dar nu pentru că spera să-l prindă ploaia, ci pentru că făcea pereche cu un capăt de sfoară de care își pusese în gând să se atârne pentru că nu-l mai iubea nevasta. De murit a murit de gută și probabil de ciroză, pentru că săpunul și sfoara erau duse în vizită doar la crâșmă. În rest, unchiul meu Costică avea o inimă de aur. E drept că inima de aur nu cumpără băutură, dar băutura a cumpărat odată curent. Uitasem de povestea asta, dar mi-a adus aminte de ea Fiodor Mihailovici. Cu domnul Dostoievski mai stau de vorbă doar așa, ca să-i fac hatârul, când se amestecă în referatele pe care le scriu pentru examenele de la facultate. Chiar dacă sunt preferați scriitorii de limbă engleză, ăilalții și-au făcut sindicat taman în lista mea de lecturi suplimentare. Zic:

— Ce-are, dom’le, una cu alta?
— Ți-am dat Idiotul, mai șterge și dumneata praful de pe bibliotecă, Liliana Anișoara Widocks.

Când îmi rostește numele așa, de parcă m-ar înjura bunică-mea, pun mâna pe carte, gata să găsesc citatul potrivit și să-i dau cu el peste ochi. L-a găsit dumnealui primul.
„Nu de altceva, dar sunt un om de onoare, doamnă dragă”, spuse Keller cu o voce stridentă, zgârietoare de timpan, apropiindu-se de Lizaveta Prokofievna, „și tocmai pentru că sunt un om de onoare nu am să lovesc într-un prieten căzut, de aceea am refuzat să dau mai adineauri amănunte, chiar dacă el îi forța mâna prințului să ne dea în șuturi pe ușă afară”, după cum, doamnă dragă, ai putut auzi cu urechi dumitale. (Dostoievski, 1995, p.279)

Pe când mă pregăteam să dau admitere la liceu, au început să le crească geamurilor blocurilor burlane, de parcă se apucaseră de fumat și pufăiau pe geam afară. La Suceava, iarna e frig. Dacă tot se dădea căldură cu program, oamenii și-au instalat în dormitoare sobe de tuci. Dădeau foc la maculatoarele de cu un an înainte ale copiilor, la navete de lemn rămase fără apucători, mai culegeau crengi de prin păduricile care pe atunci mai aveau curajul să se pieptene pe oraș, se descurcau. Vremurile au mai fost grele, dar oamenii gândeau cu mințile lor, după cum ne tot îndeamnă filosoful. Am absolvit un liceu de matematică-fizică; cu teze, cu teme acasă, nu le păsa pe atunci profesorilor de anxietatea cauzată de lene. La un moment dat, am studiat și niște Instalații electrice, după cum cerea programa (la sfârșitul liceului primeam calificativul de electrician, mare luminăție), predate de un tovarăș inginer care presta servicii la Electrica, sau cum îi spunea pe atunci. În buna tradiție a bancurilor cu Bulă, făcând uz de metaforă, inginerul ne-a dat de înțeles că atunci când Ceaușescu cerea economie la lumină, pentru că Gorbaciov avea un inc lăuntric de a tăia nasurile celor care și le luau la purtare, sucevenii se conformau ziua, dar noaptea se agățau de rețeaua rușilor. După cum am mai spus, la Suceava iarna e cu zăpadă, nu poți să lași omul să se bulgărească în casă. Prinde igrasie. Nu se poate ca rușii să nu fi observat. E drept că nu mai trăgea de curent o țară, ci numai un oraș, dar dacă mai erau și alții? Și totuși, rușii s-au făcut că plouă, ca și cum ar fi fost vorba de o toamnă mai lungă. Ce ar fi putut să le țină bretonul pe ochi (pe lângă prietenia dintre popoare)? Băutura, că pe la ei gerul nu se dă jos de pe mustăți decât prin aprilie.

Ca și la ei, și la noi se făcea economie și la băutură. În magazine nu se găsea decât muniție de tractorist, așa că românul și-a pus iar mintea la contribuție și a strâns mai cu suflet de pe câmp sfecla și din livadă pruna. Ai mei stăteau la etajul patru, de la parter respiram mai mult vapori de alcool. Când ajungeam acasă nu mai aveam nevoie de reșou. Lângă alambic mă aștepta tata, cu „fruncea” gata colectată în pahare:
— Ce zici, e de zece?

Aș zice că fiecare sută de mililitri ridica temperatura cu câte zece grade.
Domnilor guvernanți, cu unul care face duș de unul singur te mai înțelegi, dar cu unul care vorbește cu prune-n gură, ba.

Bibliografie:

Dostoievski, Fiodor, 1995, The Idiot, London, Penguin Books, Part 2, p.279