cristoiublog.ro
Motto:
„În toate manifestările mele, în literatură, în presă, și în mica existență a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar când eram obligat la pentru. Am fost un băț în roată. Fără să vreau.”
- Tudor Arghezi

Alături de sîrbi, sub bombardamentul NATO

Începutul războiului din Iugoslavia (24 martie 1999) m-a găsit departe de ţară, la Phuket, în sudul Thailandei. Conduceam, la vremea respectivă, Cotidianul lui Ion Raţiu. Îl modernizasem şi-i dădusem o ascuţită notă anti-prezidenţială. Bătrînul Ion Raţiu aspirase şi el la fotoliul de la Cotroceni. Îi purta lui Emil Constantinescu o rîcă statornică, mascată abil de politeţea englezească.

Va fi optat pentru mine socotind că astfel îi mai dă una cu cotul lui Emil Constantinescu.

Va fi fost convins de managerul ziarului că eram singurul în stare, la vremea respectivă, să fac dintr-o publicaţie falimentară, una de succes.

Nu s-a înşelat în ambele cazuri.

O Notă ajunsă în mîinile mele după plecarea lui Emil Constantinescu de la Cotroceni trădează îngrijorarea provocată la Palat de venirea mea în fruntea Cotidianului. Sunt prevăzute chiar și măsuri de contracarare, una vizînd provocarea rupturii dintre mine și Ion Rațiu.

De la nici o mie de exemplare, Cotidianul a ajuns în doar cîteva luni, la 40.000 de exemplare.

După ce n-a mai fost preşedinte, m-am împăcat cu Emil Constantinescu. Am oroare de cei care dau în oamenii căzuţi, după ce i-au văcsuit sîrguincios, cu verbul devenit perie moale, cînd respectivii erau  la Putere.

Acum sînt în relaţii mai mult decît bune cu fostul preşedinte şi, între noi fie vorba, mă întreb de ce nu i se dă voie să revină în forţă pe scena politică.

Această ciudăţenie – un fost preşedinte ţinut deoparte – se explică, nu-i exclus, prin ostilitatea Structurilor, cum le zice Emil Constantinescu forţelor obscure postdecembriste care fac şi desfac destine.

Ca director al Cotidianului fusesem invitat, alături de alţi cîţiva gazetari români,  într-o călătorie promoţională organizată de mai marii Turismului thailandez.

Phuket era ultima etapă a călătoriei noastre, care cuprinsese locuri din întreaga ţară, gata de a fi înscrise într-un posibil circuit turistic pentru românii înstăriţi din postdecembrism. Thailandezii ţineau morţiş să vedem nu numai locuri interesante prin istorie sau pitoresc, dar şi locații ale industriei turistice.

Asta a însemnat pentru noi nu numai cazarea în hoteluri de top, dar şi vizitarea a numeroase complexe hoteliere, sub semnul criteriilor de specialitate.

A fost pentru mine un bun prilej de a mă introduce în clasificarea hotelurilor pe stele.

Nu ştiusem pînă atunci că stelele nu se acordă aşa, liric, ci după criterii riguroase, în care intră lobby-ul, facilităţile, micul dejun etc.

Am călătorit peste hotare şi după aventura din Thailanda.

Hotelurile n-au mai fost pentru mine un simplu loc, în care ajungi cu taxiul, ţi se dă o cheie şi, eventual, un băiat ca să-ţi care bagajele.

Nu-le mai puteam privi romantic. Le priveam acum profesionist, judecîndu-le după existenţa cărătorului de bagaje, a mărimii lobby-ului, a prezenţei sau absenţei telefonului din baie.

Eram ca un cioban care făcuse mult timp amor după învăţăturile transcrise în personalitatea sa de Mama Natură şi care descoperea la un moment dat o carte de sexologie.

Face şi acum amor.

Numai că acum ştie tot ce i se întîmplă sub aspect ştiinţific.

Iugoslavia fusese atacată în noaptea de 24 martie 1999.

 La Phuket, unde mă aflam, era însă zi, zi în toată firea. Fuseserăm cazaţi la un complex hotelier de lux, într-o căsuţă din raza de acţiune a hotelului.

De atac am aflat de la CNN.

L-am sunat imediat pe redactorul şef, rămas la Bucureşti, ştiind că nu s-a culcat însă. Din acel moment Cotidianul a devenit portdrapelul presei româneşti care denunţa agresiunea NATO.

Portdrapelul presei româneşti“ e impropriu zis.

Mult mai bine ar fi dacă aş zice, printre puţinele, dacă nu chiar singurul ziar românesc care adoptase o poziţie anti-NATO.

Aproape întreaga presă scrisă şi audio-vizuală încuraja, sprijinea şi aplauda din răsputeri războiul împotriva Serbiei. Unele gazete şi posturi TV o făceau din obedienţă faţă de Puterea vremii respective, care pusese România la dispoziţia NATO. Altele erau îmboldite la aşa ceva de eternul oportunism al intelectualităţii române, care şi-a găsit la noi expresia în cîntarea Puterilor Garante.

Eu însă adoptasem o poziţie anti-NATO şi, deci, pro sîrbă, din mai multe motive:

a) Nevoia scriitorului de a fi de partea celui slab, a învinsului condamnat din start, în războiul inegal cu cel puternic.

Asupra bietei Serbii se năpustise cea mai grozavă, cea mai bine echipată coaliţie militară din toate timpurile. Cum să fii tu, intelectual, de partea acestei mașinării pe cît de tari, pe atît de arogante?!

b) Indiscutabil, războiul era nedrept. Serbia îşi apăra locul de naştere, Kosovo, provincia căreia îi puseseră gînd rău extremiştii albanezi.

Aşezaţi de la început de partea unei grupări ce amesteca acţiunea teroristă cu conspiraţia mafiotă, Marile Puteri Occidentale, în frunte cu SUA, se dovedeau un judecător părtinitor, nedrept pînă la patimă.

c) Asupra Serbiei se năpustiseră nu numai avioanele NATO, rachetele de croazieră şi bombele cu fragmente, dar şi toate televiziunile planetare.

Sub masca informaţiei reci, obiective, redactorii din studio şi corespondenţii de la faţa locului se dedulceau la o subtilă ciuntire a adevărului.

d) Agresiunea era sprijinită aplaudistic de Puterea de la Bucureşti.

O Putere cu care mă aflam în divorţ făţiş, încă din decembrie 1996, cînd, deşi luptasem cu FSN-ul iliescist pentru ca noua echipă să vină la cîrma ţării, mă scîrbise rapid prin reluarea pe scară largă a năravurilor pe care le combătuse. Era de aşteptat ca, denunţînd agresiunea NATO, să critic şi Puterea care o sprijinea slugarnic.

e) Ca ins atras de Istoria ca învăţătură, ştiam că, în perspectiva veacurilor viitoare, America şi NATO nu erau decît nişte stăpîni ai clipei.

Ca Noul Imperiu Universal fuseseră de-a lungul vremurilor alte şi alte imperii.

Toate definite de aceaşi logică a Stăpînului vremelnic al lumii.

Întors acasă, am continuat campania împotriva intervenţiei NATO atît  ca director de ziar, cî şi ca analist politic.

Spre disperarea lui Ion Raţiu, pro-NATO nu numai din convingere, dar şi din interes.

Întîmplarea a făcut să ajung la Belgrad chiar în zilele Războiului cumplit, ca ziarist de front.

Am scris şi publicat în Cotidianul corespondenţe de la faţa locului.

Le reproduc aici nu numai cu încîntare, dar şi cu emoţie; emoția  de a retrăi acele  zile de excepţie din destinul meu de om, de scriitor.


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

5 comentarii la Alături de sîrbi, sub bombardamentul NATO

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *