Alex Mihai Stoenescu: În februarie 1990 problematica din articolul lui Ion Cristoiu „reprezenta o strângere în mână a unei răni purulente care producea un ţipăt asurzitor din partea Puterii”

Timp de trei ore, marți, 17 decembrie 2019, seara, am fost prezent la Sinteza zilei de la Antena 3 pentru a comenta mai multe materiale video descoperite și difuzate de Mihai Gâdea despre Evenimentele din decembrie 1989. Am remarcat printre altele un fragment dintr-un documentare realizat de BBC la cîțiva ani de la Căderea lui Ceaușescu în care fostul ministru de Externe la URSS din perioada Gorbaciov – Eduard Șevardnadze – condamnă ca fiind de prost gust Procesul Ceaușescu. Ai dracului rușii ăștia! Ca și în cazul Mareșalului Antonescu ne-au pus să-l judecăm noi, ca să ne umplem noi mîinile de sînge de Crăciun, și după aia tot ei ne-au condamnat ca sălbatici.

În Prefața emisiunii Mihai Gâdea a reamintit că prin eseul din 23 februarie 1990 – 22 decembrie 1989- O după- amiază cu prea multe întrebări- sînt primul jurnalist român care pune la îndoială teza Revoluției impusă opiniei publice de la noi și de aiurea de mașinăria de propagandă bolșevică a lui Ion Iliescu.
Miercuri, dimineața, pe cînd trudeam, la BAR, la finisarea manuscrisului Decembrie 1989: Comunismul a căzut în picioare! în vederea apariției editoriale în ianuarie 2020, am primit un telefon de la Alex Mihai Stoenescu, indiscutabil istoricul care a contribuit semnificativ în postdecembrism la dezlegarea multor enigme ale Evenimentelor din decembrie 1989. Printre altele – am discutat cu deosebire despre Lovitura de stat militară pusă dată de Victor Stănculescu în 22 decembrie 1989 dimineața – a fost abordată și semnificația eseului publicat de mine despre Lovitura de stat. Cu acest prilej Alex Stoenescu mi-a semnalat că a scris despre acest moment în cartea sa România postcomunistă, Editura Rao, 2008. L-am rugat să-mi trimită și mie fragmentul pentru a mă absolvi de căutarea lui în cartea pe care, desigur, o am în biblioteca personală. Mi l-a trimis pe e-mail la puțin timp.
Drept pentru care-l redau la această rubrică de Documente ca pe un document important.

”2.2. Imagine şi simbol. Atât în ultima decadă a lunii decembrie 1989, cât şi în prima săptămână din ianuarie 1990, imaginea proiectată cu putere de evenimente, de zvonul despre ele, precum şi de interpretarea lor mediatică (în primul rând prin televiziune) s-a constituit într-un tablou general şi simplu, dar suficient al revoluţiei. Ceea ce presa franceză numea „ o istorie convenabilă a acestei tulburări eroice şi teatrale” , părea la Bucureşti o revoluţie autentică, încărcată de legendă istorică:

Scenariul populist şi convenţional

1. Poporul român n-a mai răbdat dictatura personală a lui Nicolae Ceauşescu, n-a mai suportat condiţiile proaste de viaţă şi s-a revoltat spontan împotriva regimului, mai întâi la Timişoara, apoi la Bucureşti şi în alte localităţi mari.
2. Încă de la început, adică de la Timişoara, acţiunea eroică a populaţiei, în frunte cu tinerii, s-a îndreptat împotriva sistemului comunist, pe care a vrut să-l dărâme, atrăgând de partea sa Armata, „suflet din sufletul poporului român”.
3. Poporul care a luptat în stradă a fost conştient că înfăptuieşte o revoluţie, motiv pentru care el a avut şi o conştiinţă politică bine definită, exprimată prin vocea primilor săi lideri: Lorin Fortuna, Claudiu Iordache, Dan Iosif, Dumitru Dincă, Romeo Raicu.
4. Valul revoluţionar a determinat fuga dictatorului şi ridicarea la conducerea statului a unui grup de revoluţionari condus de Ion Iliescu, disident urmărit permanent de Securitate pentru că era adversarul politic al lui Nicolae Ceauşescu. Poporul a încredinţat acestui grup puterea şi dreptul de a conduce ţara în era postcomunistă.
5. Armata ţării nu a tras în popor, ci a luptat eroic cu teroriştii-securişti, copii orfani crescuţi de Ceauşescu pentru a forma o gardă personală fanatică, la care s-au asociat terorişti arabi angajaţi de Ceauşescu pe baza relaţiilor sale de prietenie cu liderii palestinieni, libieni şi irakieni. Armata a trecut de partea poporului atunci când Ceauşescu a ordonat asasinarea ministrului Apărării Vasile Milea, erou naţional care s-a opus masacrului. Revoluţia este rezultatul efortului comun al revoluţionarilor din stradă, al Armatei şi al liderilor emanaţi de revoluţie.

Această imagine falsă a persistat, în realitate, un timp extrem de scurt, destrămându-se destul de repede la lumina bătăliei politice care a urmat. Primul semnal serios a fost tras de gazetarul Ion Cristoiu printr-un articol care a devenit între timp izvor istoric: „22 decembrie 1989 – o după amiază cu prea multe întrebări”, publicat în revista EXPRES la 23 februarie 1990. Folosind cu profesionalism procedeul literar al apostrofei şi figura de stil a interogaţiei retorice, Cristoiu făcea un inventar al întrebărilor grele despre „revoluţie”, la care nu s-a răspuns şi a căror lipsă de răspuns îngreuna înţelegerea procesului politico-militar prin care trecea atunci România. „Elucidarea misterului în care plutesc evenimentele din decembrie nu e o chestiune pur intelectuală – scria Ion Cristoiu. Nu de dragul adevărului istoric se nelinişteşte opinia publică românească. Pentru că întrebările de sus nasc alte întrebări, mult mai grave, vizând soarta fragedei noastre democraţii şi poate chiar soarta noastră ca popor. Cine are interes să nu spună adevărul până la capăt? Ce interese naţionale şi internaţionale stau în spatele unor mistere ale mişcării din decembrie? S-a promis cumva un preţ? Dacă da, cui şi cât?” . Astăzi, când putem da un răspuns coerent la întrebările gazetarului, şi chiar el dă astfel de răspunsuri, problematica deschisă de Ion Cristoiu atunci nu pare a fi atât de penetrantă, dar în februarie 1990 ea reprezenta o strângere în mână a unei răni purulente care producea un ţipăt asurzitor din partea Puterii. Ion Cristoiu era o autoritate recunoscută şi, mai mult, cultivată de FSN pentru felul radical şi lucid cu care amenda fabulaţiile şi freneziile politice ale Opoziţiei. În mod insinuant şi diversionist, politicianul fesenist Ion Cârstoiu era cules în toate publicaţiile FSN cu numele Ion Cristoiu pentru a se sugera că gazetarul este înrolat în partid. Ba chiar apărea şi ca membru al Comitetului Director FSN din 1991. Şi tocmai de la cel mai apreciat jurnalist venea bomba: „Câtă vreme adevărul nu va fi dezvăluit în totalitate, cu îndrăzneala revoluţionară a tinerilor de la baricada de la Intercontinental, în orice cuvânt al domnilor Ion Iliescu sau Petre Roman se va bănui altceva” . „Ce vor militarii?” era o întrebare care atingea problema transferului de la baza de putere din faptul revoluţionar decembrie 1989 la baza de putere civilă a CFSN-ului din ianuarie. Tinerii militari intraseră, de fapt, în conflict cu „cei care au confiscat Revoluţia”, locuţiune jurnalistică prin care Ion Cristoiu, un om de Stânga, certifica drept autentic mesajul Opoziţiei; apariţia lui Ion Iliescu în ipostaza de „conducător deja instalat” şi numirea ca ministru al Apărării a lui Nicolae Militaru, încă din după amiaza de 22 decembrie , nu cum afirma şi continuă să afirme diversionist Ion Iliescu, mutând numirea pe 24 decembrie; faptul că ni se pregătea o perestroikă, iar manifestaţia din seara de 22 decembrie din Piaţa Palatului a dat acest plan peste cap, ş.c.l, toate aceste subiecte critice ale evenimentelor din decembrie erau transformate într-o primă concluzie devastatoare pentru Ion Iliescu şi FSN: în decembrie 1989 n-a avut loc o revoluţie, ci o lovitură de stat cu sprijin din afară pentru care încă nu se cunoaşte preţul pe care trebuie să-l plătească naţiunea română. Ion Cristoiu făcea aluzie la sovietici într-un mod destul de transparent. Pronunţarea clară a primei voci de autoritate din societatea civilă, ieşind la sfârşitul lunii februarie 1990 deasupra bâzâitului incoerent al Opoziţiei şi organizaţiilor sale anexe, a reprezentat primul şoc adevărat aplicat temei principale a naţiunii şi statului protodemocratic român. Faptul că imaginea caricatural-eroică despre evenimente a fost folosită în lupta pentru putere declanşată în ianuarie 1990, inclusiv cu proiecţii la fel de incorecte la extrema cealaltă – complot şi intervenţie sovietice, ca factori determinanţi -, nu înseamnă că ea exclude falsitatea de fond a imaginii proiectate, numai pentru faptul că a fost folosită abuziv în lupta politică. Opoziţia politică este coautoare la această imagine deformată despre evenimentele din decembrie 1989, mai ales prin insistenţa pe ficţiunea caracterului anticomunist, pe importanţa exagerată dată complotului sovietic sau chiar pe eroismul tinerilor. Reducând la grotesc, putem arăta că atât Puterea, cât şi Opoziţia s-au luptat pentru şi în numele celor 1104 morţi căzuţi în decembrie 1989, fiecare revendicându-şi morţii drept parte a sa, urmând ca prin cucerirea şi deţinerea puterii politice să le facă dreptate celor căzuţi. ”

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii