Alexandru Ioan Cuza e primit la intrarea în București de 100.000 de persoane entuziaste. Nici una n-a venit să-l apere cînd a fost dat jos prin Lovitura de stat

Lucrînd la studiul despre vizita lui Al. I. Cuza la Constantinopol, descopăr că Principele beneficiază de o primire ca-n basme în 8 februarie 1859, la venirea în Bucureşti, pentru a-şi lua în primire Domnia Valahiei.

Găsesc relatarea festivităţilor în Jacques Paumay către A. Vrière, ministrul de Externe al Belgiei, document expediat în 10 februarie/22 februarie 1859:

„De la ora 10 dimineaţa, întinsa cîmpie de la Băneasa, situată dincolo de una din barierele Capitalei, era invadată de lume, trăsuri şi o mulţime de călăreţi; a fost ridicat un cort în care autorităţile militare şi civile, membrii municipalităţii şi conducătorii diferitelor corporaţii îl aşteptau pe domnitor pentru a-i oferi urmînd un vechi obicei, «pîine şi sare». Şase sute de miliţieni au fost mobilizaţi. Toate casele din oraş erau pavoazate; pretutindeni drapele, ghirlande de flori, pretutindeni această deviză scrisă cu caractere mari: Unirea face puterea.

După sosire, principele s-a întreţinut cîteva clipe cu ministrul de Interne, domnul Golescu, apoi, după ce a adresat cîteva cuvinte conducătorilor corporaţiilor, a urcat într-o trăsură de gală, avînd în dreapta sa pe domnul Golescu (fără îndoială datorită unei stîngăcii a acestuia din urmă) şi a traversat astfel întregul oraş escortat de trupe, boierime şi popor, în zgomotul celor mai vii aclamaţii şi în mijlocul unei ploi de buchete care erau aruncate din toate părţile asupra trăsurii sale; el s-a dus direct la Camera legislativă, unde a fost primit de cler, miniştri şi deputaţi (…).

Se poate evalua la 100.000 numărul persoanelor care au însoţit pe tot parcursul cortegiul, domnind cea mai mare dezordine, iar jandarmeria şi poliţia nu au putut ţine mulţimea la respect. Strigătele de: Trăiască Cuza, Trăiască domnul nostru, Trăiască Alexandru, Trăiască Unirea etc., nu au încetat nici o clipă. În sala deputaţilor, ropote de aplauze au acoperit vorbele principelui; în sfîrşit, peste tot, i-au fost făcute cele mai vii demonstraţii; poporul, mai ales, este într-o stare de entuziasm fără egal.

Seara, Alteţa Sa a fost la teatru, unde s-a prezentat în limba română o piesă de circumstanţă, cea mai entuziastă primire salutînd prezenţa sa”.

(Românii la 1859. Unirea Principatelor Române în conştiinţa europeană. Documente externe, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, pg. 402-403).

Peste şapte ani în 1866, în apărarea aceluiași Cuza, debarcat de Complotiști, nu iese nici un bucureștean în stradă.
De o primire ca-n povești se bucură însă cel care i-a luat locul Domnitorului detronat:
Carol I.
Aceiași români se isterizează acum, cel puțin potrivit mărturiilor, la venirea Prințului Carol.

Binecunoscutele telegrame

Memoriile lui Carol I, apărute în 1939, la Editura Universul, sub titlul Din viața regelui Carol I al României – de un martor ocular, se ocupă printre altele și de primirea făcută Prințului Carol la descinderea pe pământ românesc. Dacă ar fi să credem martorului care-l urmărește pe Prinț cu un ochi tipic unei perioade care dăduse „Hora Unirii” și snoava cu bolovanul lui Moș Ion Roată, populația Regatului unit manifesta un entuziasm delirant față de noul conducător. Nici n-apucă Prințul să se urce pe tron, că și încep să curgă telegramele de felicitare (Ah, aceste telegrame care vor face o glorioasă carieră în istoria ulterioară a României!): „Primul ministru și Dimitrie Sturdza vin să facă diferite rapoarte Prințului. Ei aduc sute de telegrame de salutare din toate părțile țării”. De altfel, telegramele par a se fi pus în mișcare cu mult înainte, cînd Carol I nici n-ajunsese în țară.

Pe 8 mai 1866 se decide ca Prințul Carol să pornească spre Principate. Pe 9 mai, potrivit Memoriilor, parvine la Düsseldorf, unde Carol își făcea bagajele, o telegramă din Turnu Severin: „Prințul e felicitat pentru apropiata-i sosire”. Valul de depeșe nu e singurul mijloc de entuziasm față de noul regim. De la Turnu Severin, unde-l lasă vaporul, și pînă la București, se întinde o succesiune de sărbători ca-n cărțile poștale. Primul popas, cel de la Craiova, stă sub stindardul fericirii colective:

„În curînd se crăpă de ziuă și în depărtare începură a se zări turnurile Craiovei, capitala Valahiei Mici, împresurată din toate părțile de coline verzi. Pe la 6 jum., prințul ajunse la linia de accise a orașului. Acolo îl aștepta o mulțime enormă, căci telegraful dusese în toată țara vestea fericitului eveniment. Un ura! tunător și care nu voia să se sfîrșească primi pe prinț, cînd trăsura se opri înaintea unui umbrar”.

Opincarii care vorbesc franțuzește

Cuvîntarea Înaltului Oaspete e în franceză. Deși ne aflăm abia în 1866, românii par a fi extrem de culți. Reacția mulțimii de la Craiova ne lasă să credem că franceza era înțeleasă perfect de masele populare:

„Prințul ținu o cuvîntare. El își exprimă, în franțuzește, bucuria că se afla acum în mijlocul fiilor țării sale. Ultimele sale vorbe fură acoperite de exclamații entuziaste și o adevărată ploaie de flori și cununi căzu asupra tînărului prinț.
Apoi se luă un mic dejun; frigul nopții însă înghețase mîncările.

După un popas de trei sferturi de oră, călătoria continuă. Trăsura princiară era escortată acum de două plutoane de dorobanți (cavalerie milițienească în uniformă de husari), după care urmau nenumărați călăreți și un șir nesfîrșit de trăsuri. În frunte, mergea prefectul județului. Tot timpul cît trăsura trecu prin oraș, se aruncă mereu flori prințului, de la ferestre”.

Entuziasmul declanșează, potrivit Memoriilor, geniul ingeniozității autohtone. Populația de pe parcurs se întrece în a găsi forme cît mai originale pentru a da glas bucuriei. Oltul e trecut de Prinț pe o plută împodobită cu flori și covoare:

„Pe la 12 prințul sosi la Olt, un rîu larg. Pe țărmul celălalt se zărea orășelul Slatina, într-o poziție pitorească. O plută împodobită cu crengi verzi și cu covoare trecu pe călători peste rîul spumegînd. Populația se adunase de pretutindeni și se grămădise pe amîndouă țărmurile rîului, primind cu aclamații pe tînărul domnitor. Înainte de a intra în Slatina, prințul schimbă trăsura și astfel își făcu intrarea în orașul frumos decorat. Pe sub numeroase arcuri de triumf, împodobite cu portretul lui, ajunse la o casă particulară, unde i se servi un dejun solemn, după ce mai întîi primi autoritățile orășenești”.

Doamnele dau în Prinț cu versuri

La intrarea în București, apare și binecunoscutul moment al înmînării cheilor orașului:

„Solemnitățile primirii începură nu departe de Băneasa, o pădurice cu un castel neterminat încă, a fostului hospodar Bibescu. Primarul Bucureștilor, Dumitru Brătianu, fratele lui Ion Brătianu, care rămăsese în Pitești, prezentă prințului, pe o pernă de mătase roșie, cheile orașului; cei 30.000 de oameni adunați acolo repetară cu entuziasm strigătul de ura! cu care primarul își sfîrși înflăcăratu-i discurs”.

Pe Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei de azi), intră în scenă inevitabilele doamne aruncătoare de flori. Ele dau în Prinț chiar și cu versuri:

„Casele de pe pod erau foarte frumos decorate cu steaguri, coroane și ghirlande; doamne, în haine de sărbătoare, aruncau de la ferestre și balcoane tînărului prinț flori, porumbei și poezii cu panglici tricolore”.

O formă de exprimare a entuziasmului o constituie banchetele și iluminațiile:

„Toate orașele mai mari ale României au sărbătorit sosirea prințului cu solemnități, banchete și iluminații”.

Banchetele, de exemplu, domină chiar și viața Prințului. Puține sînt paginile în care martorul ocular să nu consemneze vreun banchet sau vreo recepție în cinstea lui Carol I. Asta fără a mai vorbi de lungul, imensul șir de artificii, mese festive, serbări populare. Ca dovadă de prețul pe care-l puneau românii de atunci pe manifestarea sărbătorească. La venirea lui Carol I la Iași, familia rusofilă Rosnovanu, dușmana dinastiei, își ține casa în întuneric:

„Multe palate boierești vechi fac o impresie admirabilă în strălucirea luminilor, numai unul rămîne în întuneric, al familiei Rosnovanu, în mijlocul orașului, tocmai în fața marei curți metropolitane”.

Statul pe întuneric pare a fi o formă de protest. Mulțimea, care-și dă seama de asta, găsește de cuviință să se exprime și ea cu mijloace originale:

„Populația din Iași e indignată din cauza acestei demonstrații a familiei rusofile Rosnovanu împotriva domnitorului apusean și vrea să spargă ferestrele întunecate, dar poliția o oprește”.

Telegramele, banchetele, serbările, arcurile de triumf, iluminațiile cu torțe și muzică, toate acestea vor să exprime o atitudine a poporului român. E însă adevăratul popor român atît de fericit de debarcarea lui Cuza și aducerea unui prinț străin? Așa s-ar părea judecînd după manifestațiile amintite mai sus. Dacă ne dăm însă seama că nu avem nici o radiografie sociologică, la vremea respectivă, a ceea ce înseamnă opinia publică, nu-i exclus ca tot acest entuziasm să fie sau rodul fanteziei martorului ocular, sau cel al unei pături restrînse a populației, rapid confundate, din motive de propagandă, cu întregul popor.