Liderii coaliției PSD-PNL au decis ca medicul Cătălin Cîrstoiu să fie candidat comun la Primăria București

Am ratat momentul de afirmare a independenței naționale

Premierul israelian Benjamin Netanyahu a făcut, vineri, 4 septembrie, un anunț istoric: Serbia îşi va muta de la Tel Aviv la Ierusalim ambasada din Israel. Este prima țară europeană care urmează exemplul Statelor Unite.

„Îi mulţumesc preşedintelui Serbiei, prietenul meu, pentru decizia de a recunoaşte Ierusalimul drept capitală a Israelului şi de a transfera acolo ambasada ţării sale”, a transmis Netanyahu printr-un comunicat în ebraică.

Această decizie reprezintă o reconfigurare a poziției Serbiei față de Uniunea Europeană în contextul viitoarei aderări la Uniunea Europeană, dar și o reconfigurare a modului în care se raportează la Uniunea Europeană statele balcanice.

Anul trecut, Viorica Dăncilă și Liviu Dragnea, încă pe cai mari la vremea respectivă, luau o decizie de politică externă strategică, una care ar fi avut potențialul creionării unei axe diplomatice și de securitate în care România și-ar fi recăpătat statutul de mediator în zona Orientul Mijlociu, și nu doar atât, ci ar fi creat o alianță cu un puternic potențial comercial și diplomatic. Este vorbă de mutarea Ambasadei României de la Tel Aviv Ierusalim. O decizie pe care o consider un semnal fantastic de poziționare diplomatică a României alături de Israel și Statele Unite. Abia acest pas ar fi fost unul de demnitate și interes național, dar și de poziționare în sfera atlantismului, nu linsul clanțelor pe la ambasade, nu fripturismul la poarta Ambasadei SUA, nu datul cu pâra ca la Înalta Poartă, pe care îl practică într-o manieră lingușitoare și balcanică, parfumată în cel mai puternic iz fanariot, oficialii români, nu guduratul pe la picioarele prea măritului ambasador și luatul de indicații prețioase de la plenipotențiarii americani, nu toate aceste gesturi demne de era în care domnii Moldovei și Țării Românești erau numiți prin peșcheșul dat la trei rânduri de viziri, pașe, ușieri de la palat și fii de sultan. Nu prin toate aceste închinăciuni demne de verticalitatea unui ghiocel ajunge o națiune partener strategic și aliat al unei mari puteri internaționale. Mutarea Ambasadei SUA ar fi fost un pas de natură a pune bazele unei axe Washington- Ierusalim-București, ar fi fost un semnal al unei orientări atlantiste profunde a României, o desprindere de sub influența europeană aproape irespirabilă în politica noastră internă și externă. România ar fi fost prima și singura țară europeană care ar fi luat o astfel de decizie. Pe de o parte ar fi fost un semnal al unei orientări puternic suveraniste în politica națională, prin desprinderea de lobby-ul și influența, mai ales germane. Germania a fost poate cel mai vehement opozant pe plan internațional față de proiectul mutării capitalei israeliene la Ierusalim (unde de altfel îi este și locul, istoric, cultural, politic). Pentru acuratețea analitică, mai corect ar fi spus că întreaga comunitate europeană, cu mici excepții, a întâmpinat cu ostilitate și ursuză indignare vestea mutării capitalei israeliene la Ierusalim, care în fapt este o formă istorică de restitutio in integrum. Decizia ar fi fost una istorică, din punctul meu de vedere; un echivalent în diplomația românească poate fi regăsit doar în primăvara anului 1968, când Nicolae Ceaușescu, într-un gest de disidență față de restul blocului sovietic, se opune invadării Cehoslovaciei. Acum, păstrând proporțiile contextului dat de climatul internațional, această decizie a României avea valențele unei adevărate eliberări naționale în politica externă, un gest de solidaritate față de o țară și un popor de care ne leagă vechi și complicate legături, dar fără doar și poate un popor prieten, un aliat de importanță strategică și un potențial partener economic și industrial de talie mondială. Prin acest gest, România și-ar fi ales ea singură drumul, independent de luările de poziție anti-israeliene ale Uniunii Europene, independent de palavrele Bruxelles-ului, independent de revolta semidoctă a revoltaților sinecuriști, „europeni cu papion”, din presa, administrația și politica românească, independent de poziția ambasadelor, România și-ar fi ales singură un drum, pentru prima dată după foarte mulți ani de diplomație făcută cu genunchii pe coji de nucă. Din punctul meu de vedere, ar fi fost deopotrivă un semnal de solidaritate cu un popor greu încercat de istorie, care ne este și aliat, dar și un semnal că de acum România a ales să nu mai fie împărțită între stăpâni, un semnal de poziționare pe plan internațional alături de americani și Israel. Tragedia țării noastre, din punct de vedere geopolitic, este reprezentată de subordonare nu către una, ci către zece Înalte Porți. Ori printr-o astfel de decizie ar fi fost tras semnalul desprinderii de politica lustruitului de clanțe la ambasade și începutul unei politici externe românești alături de Statele Uite și Israel în calitate aliați, de susținători ai păcii în Orientul Mijlociu. Alături de Statele Unite și de lumea arabă care, cel puțin în ultimul an, aproape săptămână de săptămână, dă semnale ale unei reconcilieri istorice cu Israelul, am fi putut în sfârșit să ne recăpătăm vocea pe plan extern, și îndrăznesc să afirm că am fi putut juca, alături de statele arabe aliate cu SUA, un rol pe care altfel l-am mai avut în istorie, acela de mediatori în politica externă a zonei Orientului Mijlociu. Coloniile nu au politică externă, ori statutul ăsta l-am fi abandonat susținând poziția Israelului și a SUA vis-a- vis de problema mutării ambasadei. Am fi dat semnalul că, de acum, începând cu politica externă, noi singuri ne vom decide soarta. Alături de Statele Unite și în parteneriat strategic cu Israelul poziția de pe care am fi putut negocia în relația cu Uniunea Europeană ar fi fost mult mai convenabilă, mult mai puternică. Ar fi fost pentru noi o mutare geostrategică de natură să ne ofere o alternativă în sistemul nostru național de alianțe, o alternativă pe care am fi putut să o folosim pentru renegocierea unor chestiuni precum ajutoare de stat, legislație internă, reglementări europene intrate în legislația internă, care sunt în dezavantajul României, practic am fi putut negocia din poziția unei națiuni suverane, care și-a recăpătate puterea de decizie, și care spre deosebire de momentul aderării, când dosarul aderării a fost negociat cu o atitudine ce îmi aduce aminte de statutul Imperiului Otoman de după Primul Război Mondial, când era o țară în genunchi, ocupată de aliați, cu Istanbulul pierdut și Armenia și Grecia ocupând o bună parte din ceea ce mai rămăsese din trupul vechiului imperiu de odinioară Cred că prin seria de șovăieli și isterii interne față de această poziționare, am ratat o oportunitate istorică în politica noastră externă.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii