Am trăit printre lipoveni, oamenii Dunării și ai Deltei

Mi-am făcut obiceiul ca, anual, de cel puțin două ori, să merg în Delta Dunării, la pescuit și nu numai. Drumul este lung, însă chiar merită. Astăzi, m-am gândit să reproduc prin scris, o extrem de mică parte din amintirile mele din acest colț unic al țării. Nu voi da nume sau locuri, voi scrie doar despre fapte, așa cum au fost ele, necenzurate. Voi scrie doar despre ceea ce am văzut și am auzit, așa că o să fie un text exclusiv subiectiv.

Odată ce treci cu barca Dunărea simți aerul fierbinte în plămâni. Aerul Deltei este unic, umed, dar nisipos în același timp. În față și în spate văd doar Dunărea, fluviu galben-verzui, invincibil, dar relaxat. În dreapta și în stânga văd insulițe și fâșii de pământ pline de case mici, albastre cu alb. Acoperișul caselor este exclusiv din stuf. Gardurile căsuțelor sunt albastre. Peste tot unde sunt așezări omenești, pot să văd doar alb și albastru intens. Oamenii au vrut, mai mult ca sigur, să aducă mai multă culoare aici, în special iarna, când totul este „mort”, însă doar aparent. Toate căsuțele cu acoperiș de stuf, pe unde mai paște câte un cal solitar, aparțin lipovenilor. Acești oameni ai Deltei sunt mai mult decât interesanți. Văd viața și moartea diferit de noi, deși suntem frați în aceiași țară. Lipovenii sunt fie înalți și slabi, fie de înălțime medie și foarte slabi. Cei mai mulți poartă bărbi lungi și dese, precum călugării. Însă, unii dintre ei poartă și obrajii supți bărbieriți. Cei mai mulți dintre ei au brațele musculoase, fiind pescari iscusiți, neavând altă alternativă. Lipovencele, majoritatea dintre ele, sunt plinuțe, cu obraji roșii. Sunt bucătărese bune, însă eu am mâncat doar pește gătit de ele, majoritatea nu aveau prin gospodării găini, ovine, caprine sau suine. Acești oameni ai Dunării și ai Deltei duc o viață grea, bazată exclusiv pe munci prestate în domeniul Agro-Industrial. O scurtă istorie a lipovenilor va fi aflată de către dumneavoastră în rândurile următoare. După sinodul din anul 1654, în care Patriarhul Nikon a reformat biserica rusă, au început să se ia măsuri restrictive din partea autorităților laice și religioase ruse, care au culminat odată cu venirea la putere a lui Petru cel Mare (1682-1725) și introducerea de către acesta a unor măsuri drastice de europenizare. Refuzul unor credincioși de a accepta înnoirea a făcut ca aceștia să fie supuși la taxe insuportabile și forțați să poarte o vestimentație specifică. Nemaiputând să suporte toate aceste restricții, staroverii (credincioșii de rit vechi) au luat drumul pribegiei, răspândindu-se în întreaga lume (Polonia, Austria, Canada, Alaska, Japonia etc.), inclusiv la gurile Dunării, în Dobrogea, tocmai pentru că, la origine fiind pescari, din zona râurilor Don și Nipru, ei au putut relua practicarea acestei meserii. Cunoscuți de către autoritățile locale sub denumirea de lipoveni (filipoveni, de la Filip Pustoviat, unul dintre liderii lor), aceștia și-au păstrat limba, obiceiurile și credința, fiind divizați atât pe criterii religioase (în 1690 s-au împărțit în popovți – popiști și bezpopovți – nepopiști), cât și etnice (rușii mari-moscoviți, răscolnicii propriu-ziși, cazacii zaporojeni, „haholii” sau ucrainienii, necrasovții). După un popas în Bugeac, staroverii s-au așezat în mod deosebit în Dobrogea și Bucovina, în două mari valuri: primul, după răscoala lui Bulavin, pe vremea lui Petru cel Mare, iar al doilea, în timpul țarinei Ecaterina a II-a (1762-1796). În cadrul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi a Lipovenilor, ei și-au menținut tradiții religioase care preced reformele întreprinse de Biserica Ortodoxă rusească din timpul domniei lui Petru cel Mare. Acum că am făcut o scurtă descriere a istoriei acestor oameni, haideți să continuăm șirul amintirilor.

Lipoveanul care călăuzește barca pe valurile Dunării este un om deșirat. Are părul tuns scurt, ochii albaștri, pielea arsă de soare, degetele lungi și slabe, picioarele slabe, în fond, totul este slab, mai puțin voința și caracterul. Poartă o cămașă roșie, cu dungi, ponosită. Are obrazul bărbierit, iar fața îi este plină de cicatrici. La piept poartă o cruce mare, o cruce slavă. Este desculț și umblă desculț mai tot timpul, chiar și pe uscat, printre spini. Barca este verde deschis și cam prea veche și instabilă. Motorul bărcii se „îneacă” des, așa că scoate o grămadă de fum. Aceștia suntem noi, un transilvănean și un lipovean pe Dunăre, „călare” pe valuri și privind soarele în față. Din când în când, câte un pește iese la suprafață să ia o gură de aer și dă din coadă. Lucește frumos în apele Dunării, dar ar luci și mai frumos la noi pe grătar. Afară este foarte cald, cel puțin 40 de grade, dar suntem obișnuiți și cu mai mult. Lipoveanul mă duce să mă prezinte familiei sale, sunt oarecum o curiozitate aici, un om de la munte, de unde sunt lemne bune, după vorba lor. Mașina am lăsat-o la alt lipovean în curte, așa că stau liniștit, lipovenii nu m-au furat niciodată. Haide să îi spunem ghidului meu X. Acesta își aprinde tacticos o țigară de contrabandă. Oamenii de aici fumează doar țigarete din străinătate, netimbrate, bineînțeles. După ce termină de fumat, X bagă mână în Dunăre și soarbe apa pe care au băut-o și strămoșii săi, doar că pe atunci era cu siguranță mai curată. Lipovenii, atunci când le este sete, pur și simplu iau apă din Dunăre. X este mândru nevoie mare că i-am spus că are o cruce slavă precum un bun creștin pravoslavnic. Mi-a zis că sunt primul străin care și-a dat seama și că se vede că suntem frați creștini. Lipovenii, majoritatea dintre cei pe care i-am cunoscut, au luat mai toate superstițiile și miturile de la creștinii ruși, ucraineni și români. Știu să facă blesteme, să descântece și să „vorbească” cu peștii. Însă, din păcate, mulți dintre dintre ei consumă până și spirt medicinal și preferă să dea banii pe țigări și pe alcool, decât pe mâncare sau chiar combustibil. Un lipovean, dacă pune lucrurile în balanță, preferă să vâslească, să fumeze și să bea, decât să mănânce și să plutească pe Dunăre folosind motorul termic. Spre seară, ajungem și la familia lui X. În curte, un câine mic mimează un lătrat și un mârâit, după care începe să scâncească și să se gudure. Familia lui X nu este numeroasă, două fete și soția lui. Mâncăm borș de pește și alte mâncăruri pescărești. Soția și fetele lui X mă privesc cu admirație, deoarece nu beau și nu fumez. Oare o premieră în acest colțișor de țară? Lipovenii nu prea cară telefoanele după ei, dar de asta tot se întâlnesc exact când au programat. Are loc un ritual care ne însoțește din Preistorie, adică un schimb de daruri. După aceea, are loc un alt ritual, prezentarea gospodăriei și „a tribului”, iar X este mândru precum un cneaz. Familia se tot miră de bogățiile zonei din care vin, apa de munte, turme de animale, iarbă grasă. La ei, animalele scheletice mănâncă vara doar ce rămâne după colectarea cerealelor, adică paie. Mai mănâncă și iarbă dintre nisipuri. Iarna, la fel, animalele primesc doar apă, paie, iar uneori bătaie, din păcate. La lipovenii mai înstăriți, animalele mănâncă și paie înmuiate în sare și apă. X este foarte bucuros de un cuțit pe care i l-am dăruit. Îi aduce aminte de baioneta lui, de când făcuse Armata, pe vremea lui Ceaușescu, în Transilvania. Seara se lasă peste Dunăre, noaptea vine peste lipoveni. Însă, în depărtare, încă se mai aud bărci cu motoare și vâslași. Unii transportă obiecte de contrabandă, alții pescuiesc „prin curentare”. La Dunăre și în Deltă nu doarme niciodată toată lumea simultan. Pentru unii, noaptea este mult mai profitabilă decât ziua. Din când în când, șacalii sparg liniștea. A început vânătoarea pentru toată lumea. Iar Dunărea și Delta nu duc lipsă de vânat.

Ce este interesant la Dunăre, pentru noi, transilvănenii? Ei bine, noi nu trebuie să cheltuim bani pentru anumite servicii. Cum așa? Dacă lipovenii, și nu numai, ne ajută la ceva sau cu ceva, auzim asta: „Nu ne da bani, dă-ne de băut ce aveți voi, din aia tare.” Ce oare? Țuică. Această băutură alcoolică tradițională românească obținută prin fermentarea și distilarea prunelor, reprezintă un simbol al ardelenilor și a fost atestată documentar în Bistrița, în anul 1386, într-un act maghiar de percepție fiscală sub numele de „cujka”. În Deltă am dormit doar la cort, de cele mai multe ori în zone izolate, unde am ajuns doar cu barca. Iar unii dintre șacali, prădătorii Deltei, au fost învinși de câinele meu, de un câine de stână. Pe viitor, o să mai istorisesc amintiri de prin țară, poate ca o pregătire pentru ce o să apară de la tipar. O să mai scriu despre nisipurile și mâlul care înghit pescari, despre lipoveanul care și-a pierdut ancora, despre amintirile lipovenilor cu privire la exerciții de război, despre faze amuzante, iar nu în ultimul rând, despre sasul cu care m-am întâlnit în Delta Dunării. El a venit pe bicicletă din Germania, fiind stabilit acolo de mic, după ce a emigrat din Brașov și urma să plece în Ucraina, Rusia, iar mai apoi în Japonia. Avea ceva de pedalat. La Dunăre și în Deltă întâlnești o mulțime de personaje, unele pozitive, iar altele negative. Unii cad din căruță de beți, iar animalul stă și așteaptă, totul fiind o simplă rutină. Alții cad în șanțuri și au spasme non-stop, fiind distruși de spirtul sanitar. Alții te abordează de cum campezi și se oferă să te ajute cu și la una-alta. Iar alții navighează cu pistolul la curea, fiind niște cneji ai brațelor Dunării, navigând pe: Chilia, Sulina și Sf. Gheorghe. În fond, peste tot unde sunt oameni găsești de toate. Iar lipovenii sunt și ei oameni, sunt ai Dunării și ai Deltei.