Anularea rezistenței și întărirea anduranței

Orice rezistență față de ce aruncă viața asupra ta e bine a fi scoasă ca o buruiană plivită la timp, înainte de a i se-ntări rădăcina și a se înmulți. Rezistența e cea care creează stările negative și criticalitatea gândirii negativiste, cea mai mecanică dintre toate. Motor care merge în gol, producând noxe, până se strică. A nu se confunda acea rezistență cu forța interioară, anduranța în fața vicisitudinilor. Natura rezistenței la ce-ți aruncă viața- destinul în cale, e de o plămadă cu auto-victimizarea. Wy me? De ce mi se întâmplă toate astea? E nedrept. Asta nu e viață sau viața nu merită trăită. Cele două tipuri de rezistență – una care-și plânge de milă, care cere-cerșește ajutorul, cealaltă de anduranță, sunt antinomice. Cu cât una e mai pronunțată, cu atât cealaltă slăbește. Trocul cu răul, compromisurile care desfigurează umanitatea se înmulțesc ca ciupercile după ploaie într-un popor vlăguit, obișnuit să se vaite, să-și plângă de milă și să depindă de sprijinul oferit de ‘cei puternici’, la care se raportează neputincios, ca la autoritatea supremă investită ca atare, prin false knowledge, ignoranță sau panică. Deși ‘autoritățile’ nu ar anihila, nici distruge dacă ar fi lăsate în pace, să își exercite funcția, ele ajung la patologie din pricina minților destrăbălate cu care au de a face, aduse în acea stare tocmai de rezistența continuă, cu amplitudine și magnitudine, față de tot ce aruncă viața asupra omului. Rezistența- mânie, rezistența- frică- abandon, rezistența- invidie, rezistența- ură – vrăjmașie, rezistența care face din adevăr minciună, iar minciuna o ia drept adevăr.

Noi am ajuns un popor slab, cu mică rezistență- anduranță. Suntem prea preocupați de mâncare, de tehnologie, de boală și moartea corpului fizic și stăm prăbușiți pe genunchi în fața lui Dumnezeu. De ce robi, de ce nu prieteni? Aș vrea să aud un preot care le cere și le explică enoriașilor de ce nu e nevoie și de ce nu e bună această dedublare, disociere de sine. 30 de minute de stat în genunchi, prosternat a golire de sine, după care, te întorci din nou la cel de dinaintea stării de prostrație. Nu îți dă nimic, doar ceva ipocrizie în plus și false knowledge, mai precis convingerea că acel exercițiu-ritual de nimicire de sine, total scos din contextul vieții, a dat și va aduce roade. Și are rost postul, când înainte și după instalarea lui, omul vorbește atâta despre mâncare și se gândește la mâncare, la ‘mese’, se fotografiază cu mâncarea în fața, cu desertul la restaurant, cu pizza de dimensiuni uriașe ce va umfla ca un balon stomacul?! Dacă postești cu gândul la sfârșitul ‘sacrificiului’, la momentul dezinhibițiilor culinare, nu cred că merită. În tot ce facem ar trebui să căutăm și să găsim bucuria și liniștirea acelor instincte care nasc rezistența față de ce aruncă viața asupra noastră.