Arghezi, colegul meu de suferinţă

După ce-mi apare o carte, nimic nu mă oboseşte mai tare decît obligaţia de a participa la tot felul de sindrofii, poreclite întîlniri cu cititorii.
Le-am considerat totdeauna o cumplită pierdere de vreme, asociată cu o trudă chinuitoare.
Mai întîi deoarece, o dată tipărită, cartea nu mai există pentru mine. Lucrez, deja, la alta nouă. Tipărita, ca şi divorţata, iese din lumea preocupărilor mele.

Apoi, aşa-zişii cititori sînt mereu aceiaşi.
O combinaţie unică de cîţiva fani de-ai tăi cu mai mulţi inşi fără căpătîi, nelipsiţi de la nici o ceremonie din Marele Oraş, fie că aceasta e o lansare de carte, un concert de Muzică de cameră, sau o expoziţie de iepuri de casă.

Dintre întîlnirile cu cititorii, coşmariceşti sînt cele în care trebuie să dai autografe.
De cîte ori am isprăvit ipostaza asta, m-am dus glonţ acasă şi am dormit 24 de ore, fără să visez.
Cînd s-au gătat discursurile de laudă a cărţii, unul al editurii, altul al criticului, amic, invitat să spună ceva, chiar dacă nici măcar n-a deschis cartea, şefa Librăriei anunţă momentul autografist.
Cei din faţă ta se orînduiesc cuminţi într-o coadă.
După cum le-a zis şefa Librăriei, fiecare ţine în mînă cartea deschisă la prima pagină, lăsată dinadins virgină de tipar, ca să-ţi poţi aşterne tu vorbele.

Cînd îi vine rîndul, solicitantul îţi vîră cartea sub nas.
Ridici privirile, muşcat de morbul politeţii.
Se uită la tine doi ochi prietenoşi.
— De unde dracu’ îl ştiu eu pe ăsta? te întrebi, dacă respectivul nu s-a gîndit să-şi pună în carte o hîrtiuţă cu numele.
Ieşi din complicaţie printr-un truc ieftin:
— Pentru cine? întrebi, ca şi cum ar fi posibil ca respectivul să fi bătut drumul pentru altul.
— Pentru Ygrec Icsulescu, răspunde respectivul, înflorind în fericirea de a sta faţă-n faţă cu vedeta care eşti tu.
Aşterni la iuţeală, pe pagina albă, Pentru Ygrec Icsulescu, multă fericire! şi te iscăleşti.
Respectivul pleacă.

Vine o respectivă.
Ai mîntuit o duzină de Multă fericire vă doreşte…!
Şi din nou o iei cu Multă fericire! Multă sănătate! şi Simpatia lui!, toate priponite deasupra iscăliturii tale, aceeaşi după cincizeci de solicitanţi, că ţi se face greaţă de ea.

Sînt şi momente mai cumplite.
Cele în care solicitantul e un fost coleg de şcoală sau fost camarad de serviciu.
Întrebi:
Pentru cine e dedicaţia?
Şi el se uimeşte cît se poate de tare:
— Jack (aşa-mi spun cei care mă ştiu de pe vremuri!), nu-ţi mai aminteşti? Clujul?
— Clujul? te lungeşti tu la faţă cît poţi de demonstrativ, pentru a exprima semnul exclamării.
Ca să-ţi hrănească memoria şubrezită, insul îşi spune numele:
— Aaa! exclami tu, ca şi cum ţi-ai aminti şi, în timp ce înfloreşti o formulă lemnoasă, întrebi:
— Ce mai faci?
Luînd în serios întrebarea, respectivul îşi deapănă povestea lui. S-a însurat, are copii, are nepoţi (gata-gata să tragă din portofel poza nepoţelului, noroc de bombăneala celor din spatele lui), are o pensie, are un serviciu, mă rog, după împrejurări.

Ai terminat de aşternut pe hîrtie sintagma clişeu înflorată la un colţ de menţiunea colegului meu de şcoală.
Colegul ia cartea, şi pleacă, nu înainte de a-ţi lăsa cartonul său de vizită.
— Uf, a trecut şi asta!

Şi scrii, scrii şi te iscăleşti, pînă ţi se apleacă.
Groaznică îndatorire asta, de autografist.

Nu ştiam însă că-n chinurile mele de autografist am un înaintaş.
Şi încă unul celebru: Tudor Arghezi.
În 1929, lui Tudor Arghezi i se tipăreşte la Editura „Naţionala S. Ciornei” primul volum de proză, Icoane de lemn.
Potrivit tradiţiei comerciale, editorul îi cere o lansare cu dare de autografe.
Despre experienţa sa în această privinţă, Tudor Arghezi se confesează în Tableta Autografe, apărută în Cronicarul, 15 ianuarie 1930.
Confruntat cu un moment nou din viaţa sa, Tudor Arghezi surprinde plastic pitorescul situaţiei de publicitat:
„Inspirată, se pare, de la Paris, unde acum douăzeci de ani nu începuse inovaţia, editura din Bucureşti constrînge, cu o irezistibilă politeţe, pe autori să facă două zile parte din menajeria literară. Autorul îşi acordă, cu sprijinul editorului, o zi de glorie şi chinuri. Portretul lui, destul de indiferent, apare o dată pe carton, la vitrină, şi în acelaşi timp în carne vie, în interior, şi în general originalul seamănă cu fotografia, ca balena împăiată cu pictura viţelului de mare de la intrare, prezentată pe muşama. Poftiţi domnilor, animalul fioros poate fi văzut şi pipăit numai cu patru lei!”

Editorul l-a prevenit pe autorul volumului asupra posturii – obligatorii – de dăruitor de autografe:
„În vederea viitoarei mele penitenţe, din ziua scoaterii de la tipar a Icoanelor de lemn, am căutat să experimentez, ca un viitor călăreţ de armăsar, care-şi încearcă pintenii şi agerimea, încălecînd o umbrelă de ploaie. Grimasa autorului în exerciţiul funcţiunii lui de autografist îmi era o figură cu totul necunoscută şi m-am dus să vizitez două librării cu scriitori în funcţiune.”

Pentru a-şi da seama ce se întîmpla cu alţii, Tudor Arghezi merge la o şedinţă de autografe ţinută de Mihail Sadoveanu.
Firescul marelui prozator în exerciţiul iscălirii, îl linişteşte pe Tudor Arghezi:
„Educaţia mi se făcu în zece minute. Dacă acest mare urs al codrilor şi al stîncii, solitar şi taciturn, care n-a ieşit din cereştile lui bîrloage decît de două ori, o dată ca să se facă deputat şi a doua ca să fie cît pe-aci făcut ministru, apare acum, pentru a treia oară, într-o librărie, ca să se iscălească, pot să mă liniştesc. Şi în ziua sorocită am iscălit şi eu.”

Publicistica argheziană parcursă pînă acum m-a convins că pe scriitor îl încearcă geniul în tehnica exagerării pînă la absurd. Nu ştiu dacă Tudor Arghezi a trăit, ca şi mine, coşmarul posturii de autografist.
Nu pot să nu recunosc însă că starea sa de după încheierea exerciţiului publicitar e descrisă magistral:
„Îmi pare rău că n-am văzut pe ilustrul prozator la plecare din librărie, la scularea lui de pe scaun; căci în ce mă priveşte, am ieşit halucinat. Oriunde îmi aruncam ochii pe strada Lipscani, pe trotuare, pe firme citeam: «T. Arghezi». Îmi aparţineau cîteva prăvălii cu stofe, ghete şi ciorapi şi însăşi Banca Naţională devenise proprietatea mea. Mă chemase «T. Arghezi» de cîteva sute de ori, şi cînd închideam ochii citeam şi-atunci numele meu, scris, pe dinăuntru. Eram completamente scîrbit. Cred că dacă aş fi continuat patru zile să mă iscălesc, excelentul domn Ciornei, civilizatul meu editor, ar fi fost obligat să facă o cheltuială suplimentară şi să mă transporte într-un cufăr încuiat la o casă de odihnă.”

Angajat în formula exagerării, publicistul se vrea încercat de spaime şi la o lună după momentul autografist:
„Ieri-noapte, aproape o lună după iscăliri, mi-a venit rău sufletesc pentru cea din urmă oară; în formă de vis. Trebuie să fi fost cumplit de agitat şi să fi suferit îngrozitor, căci m-am deşteptat în dulapul cu haine, în care am intrat dormind. Eram atît de stupefiat de locul în care mă trezii, încît mă întrebam dacă nu cumva, agăţîndu-mi costumul de peste zi în dulap, uitasem să mă dezbrac… Se făcea că mă găseam acasă şi că mi se umpluse curtea şi strada de oameni, care loveau cu pumnii şi cu picioarele în uşile mele. Scoţînd capul ca să văd ce se întîmplă, văzui mii de oameni (exact şase mii cinci sute, cît fusese tirajul) purtînd în mînă cîte un exemplar al Icoanelor de lemn şi ridicîndu-l în aer.
Un moment am crezut că cititorii cer banii înapoi şi că mă vor linşa, pentru că i-am mîncat. Căutam în conştiinţa mea un telefon, ca să anunţ pe domnul Ciornei să tragă obloanele şi să-şi scoată personalul din birouri şi magazii, pe strada Lipscani, armaţi cu bastoane şi cu Iliada şi Odiseea a domnului profesor Murnu, care, fie manipulate ca nişte lespezi, fie citite cu voce tare agresorilor, ar fi dat rezultate egale şi cu efect identic: cucuie la cap.
M-am înşelat. Publicul nu voia să mă sfîşie: voia să mai iscălesc o dată, pe foaia din urmă…
Am răspuns:
— La ediţia a doua!”

Publicistica lui Arghezi mărturiseşte talentul urieşesc de a scoate din fleacurile unei vieţi normale veritabile perle literare.
Repet.
Nu ştiu dacă Tudor Arghezi a fost atît de greu încercat de povara autografismului.
Ştiu însă că un fleac impus de editură a dat naştere unei capodopere a exagerării satirice.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Arghezi, colegul meu de suferinţă”