Arhiva Afectivă. Adevărul istoric și trotineta lui zburătoare

Mai țineți minte interviurile acelea zguduitoare din anii de început ai Marii Tranziții, când reporteri plini de curaj și determinare se deplasau până în cele mai îndepărtate cătune să-i întrebe pe localnici cum era pe vremuri și cum e acum după căderea regimului de tristă amintire?

Vă amintiți cât de impresionați eram cu toții când aflam că până și în magazinele satelor aflate hăt, la marginea țării, se vindeau, până în decembrie 89, numai roșii stricate în bulion și creveți vietnamezi expirați? Exact ca în București. Uite mă, își spuneau în capitală cititorii ultimelor știri, uite mă că și la Zgrăbunțani Vale oamenii cumpărau creveți, mazăre la cutii de patru litri și altceva nimic!

După o știre ca asta, imediat lumea alerga să cumpere alte și alte ziare, ca să afle cât mai multe amănunte despre sărăcia și foametea din comunism, în timp ce piețele post revoluționare erau invadate de produse autohtone și străine, de care nu te puteai apropia de scumpe ce erau. O căpșună costa cât o jumătate de kilogram, un hamburger cât un șnițel la Capșa, dar comunismul era zdrobit! Mâncare era peste tot, cu banii era mai greu, că deh, inflația, tranziția, prețuri „ca afară”, asta era situația.

Fiindcă, așa cum bine am învățat noi, românii, fiecare izbândă necesită un sacrificiu. Fără sacrificiu nu se poate. Vreți să avem o țară liberă, prosperă, să ne plătim toate datoriile? Trebuie să răbdăm. Vreți să trecem cu bine prin tranziție, să arătăm lumii că merităm să intrăm în rândul țărilor civilizate? Trebuie sa răbdăm. Cu răbdare și cu texte motivaționale românul înțelege pe loc ce are de făcut și scapă de toate dilemele, fie ele vechi sau noi.

E drept că filmările în direct din zilele Marii Revoluții din decembrie 89 arătau gospodine distribuind soldaților merdenele, plăcintă cu măr, covrigi, chiar cozonac și sarmale, că deh, Revoluția s-a nimerit de Crăciun, dar ăsta e alt subiect. Cum adică? Putea să învingă Revoluția daca cei ce luptau pe străzi contra teroriștilor ar fi fost hrăniți cu mazăre și creveți? Nu, categoric, nu puteau. Și, brusc, în zilele alea când lumea răcnea ba la balcoane, ba pe străzi, „nu trageți!” dispăruseră creveții vietnamezi. Pur și simplu nu se mai găseau. Despre criza creveților nu se mai spune nimic astăzi. A rămas un mister.

Cum spuneam, reporterii postdecembriști alergau de colo colo, intervievau domni și doamne din secolul trecut, persoane care avuseseră între doi și patru ani când Monarhia a fost înlocuită cu Republica Populară, martori care puteau să descrie pe larg autenticitatea evenimentelor dramatice din anii schimbării regimului.

„Ce puteam să spun eu, un copil de patru ani, când aflam de la părinți că pleacă regele și vine proletariatul la conducerea țării? Puteam să spun ceva? Nu puteam să spun mare lucru, mai ales dacă mai aveam în memorie zgomotul infernal al bombardierelor survolând capitala în aprilie 1944”.

Reporterul, născut prin anii șaizeci, care știa  doar atât, că în afară de comuniști nimeni altcineva nu a distrus România, insista, scormonea în căutarea adevărului absolut, întrebând: „Și cine, cine, domnule Ionescu, au fost acei nemernici care au bombardat atunci orașul?

Când domnul Ionescu, martor-copil al evenimentului, a spus răspicat: „bombardiere americane au distrus zona Gării de Nord”, reporterul a spus cameramanului „taie” și a început să răcnească, transformat pe loc din reporter în acuzator: „Cum îți permiți, domnule Ionescu, să spui asemenea grozăvii, când eu știu de la bunicul meu că toți așteptau să vină americanii? Cum poți să dezinformezi o lume întreagă cu asemenea inepții?” Cel intervievat încerca să explice, ba chiar pomenea de fotografii aeriene ale orașului cu zonele distruse.

„Lăsați, domnule Ionescu, ne scuzați, nu vă mai deranjăm cu nici o întrebare”.
„Haide, spunea apoi reporterul cameramanului, hai spre Kiseleff la doamna Zaharidi care era adolescentă în perioada interbelică. Ionescu ăsta, care avea doar patru ani in 1944, bate câmpii.”.

Ajungea echipa cu trotineta la doamna Zaharidi, care îi primea cu ceai rece și napolitane vechi pe farfurioare de Sèvres. Casa spațioasă, cu tablouri și fotografii de epocă, vorbea despre o anumită bunăstare prelungită peste multele schimbări și mișcări sociale.
„Cu ce se ocupa soțul dumneavoastră?” întreba reporterul luând o gură de ceai sleit privind apoi cu interes coaja de lămâie lipită pe fundul ceștii.

Doamna Zaharidi își potrivea pe genunchi capetele capotului și cu glas tremurat pomenea de răposatul Zaharidi care „a lucrat în magistratură și înainte și după 1946.” Dar ea dorea, mai ales, să povestească despre enorma diferență dintre oribilele defilări comuniste și bătăile cu flori de la Șosea din perioada Belle Epoque.

În fine, puțin lipsea ca uneori, în timpul acestor interviuri, cameramanul să ațipească cu ochiul lipit de aparat, dar asemenea momente erau inerente după istovitoarea muncă de teren și avalanșa informațiilor inedite, la care, în timpul comunismului, nu aveau acces decât cei de la cadre.

Iată că timpul nu stă pe loc, toate se petrec la timpul lor – refugiul și finalul, în bunker, al lui Hitler, bombardamentele americane, semnarea tratatului de la Ialta, venirea trupelor eliberatoare, plecarea trupelor eliberatoare, căderea zidului Berlinului și a cortinei de fier, sfârșitul războiului rece și venirea omului nou globalist și iluminat.

Reporterul, ca întotdeauna, se află în locurile unde evenimente marcante schimbă fața lumii, în locurile în care faptele vorbesc mai mult decât oricând despre strălucitoarele victorii ale celor care învingând corupția și Mafia redau lumii pacea și liniștea mult visată.

Proletarelor defilări, de Unu Mai muncitoresc, sau romanticelor Bătăi cu Flori de care pomenea doamna Zaharidi la ceaiul ei cu napolitane, le fac azi concurență într-un desăvârșit contrast, plimbările inițiate de antimafiotul proiect Promenada Verde!

Nu, nicidecum nu vor avea loc aici bătăi cu nisip, deși nisipul este principala materie primă în acest umanitar proiect. Pe parcursul celor 25 de kilometri ai Promenadei, ce se va întinde de-a lungul a trei lacuri din sectorul unu, își vor găsi bucuria timpului liber diverși bicicliști, dar și oameni dornici de mișcare în aer liber. Bicicliștii, în special posesorii de biciclete de mers în deșert, vor avea în timp real fascinanta senzație a traversării dunelor dintr-un Gobi minimalist.

Așa cum franțuzirea limbii române era ceva firesc încă din timpul lui Alecsandri, încheiem relatarea în manieră postmodernă, continuând tradiția bonjuriștilor cu celebrele – Vive la pe! (aix se citește e), Vive la liberte, cu accent pe ultimul e!

https://www.descopera.ro/istorie/16688221-bucurestiul-bombardat-de-americani-aproximativ-3000-de-morti-si-peste-2000-de-raniti