Arhiva Afectivă. Adevărul și borcanele de iaurt

București, ianuarie, 1963. Mihai Bravu colț cu Vatra Luminoasă. Bloc de opt etaje. Apartamentul în care mă aflu este la etajul cinci. De ieri seară am revenit la gazde. Stau la masa din bucătărie și mă pregătesc să le scriu părinților. Din bufetul vernil cu vitrine gravate, mă privesc cănile de ceai decorate cu iepurași și pisicuțe. Numai cea care stă cu toarta spre mine nu mă privește.

Pic… Pic… Pic… Robinetul, având garnitura slăbită, picură. În liniștea rece a bucătăriei gazdelor, știu cam la câte secunde picură robinetul.
Pe preșul de iută, un fir de ceapă verde. Îl ridic și caut găleata de gunoi. Sub chiuvetă nu e. Ies pe coridor. Femeia de serviciu care mătură coridorul îmi zice: Ce bine că ați ieșit. Domnu Suciu mereu uită găleata goală, aici lângă lift. Așa face când se grăbește. Duce jos gunoiul, iese din lift, lasă găleata pe coridor și pleacă la serviciu. Doamna Suciu, nu. Dânsa, nu. E civilizată, duce găleata în casă.

Sprijinind de talie coada măturii își suflecă o mânecă și mă întreabă: Sunteți nepoata? Dacă îi spun că am fost până acum două săptămâni elevă a clasei a șaptea a liceului Avram Iancu din Brad, nu cred că o impresionez prea mult.

-Nu, nu sunt nepoata, sunt o verișoară din Timișoara.
-Așa? Tocmai din Timișoara?, zice femeia răsfirând în aer o zdreanță cenușie, reavănă și… pleosc! Zdreanța e apăsată cu teul, lăsând în urmă lucioase dâre de ciment.

Iese din lift doamna Suciu, gazda, și ușor încruntată, află ce fel de discuție s-a purtat pe coridor. Recuperează găleata și mă poftește în antreul propriei locuințe. Redeschide ușa și-i strigă femeii:
-Mulțumesc coană Gheorghița. De pe coridor schimbând locul ghivecelor de asparagus se aude glasul femeii: Sărumâna, și poate mai aveți niște sticle de aruncat. Lăsați-le lângă ușă.

Bucătăria gazdei mele și-a schimbat aspectul. Are un aer oficial. Ceștile din vitrină par să se holbeze toate doar la doamna Suciu, care a adus de la piață o sacoșă plină de nuci. Le-a răsturnat într-un vailing și mi-a spus solemn: Până diseară trebuie să fie sparte și curățate. Pregătim un botez în familie și eu am promis că aduc doi cozonaci cu nucă.
-Aveți clește? întreb.
-Poftim?
-Clește de zdrobit nuci, aveți?
-Da ia spune dragă, voi, la Brad, nu știți să spargeți nucile în pumni?
-Pe alea încuiate, nu, nu prea.
-Păi bine, atunci uite, avem ciocan. Numai că sparte așa, se face mizerie pe jos.

Vreau să-i spun că nu am atâta putere încât să pot sparge mai mult de trei, patru nuci în pumni. Mă vede cum mă strâmb de efort și zâmbește.
-Mare domnișoară ești, Sabino. Se vede că mamă-ta nu te-a prea pus la treabă.
-Cum să nu! Știu să sparg și lemne cu toporul!
-Butuci?
-Nu. Știu să fac găteje.
-Ai văzut? Tot de la domnișorie vine lipsa ta de putere. Nu-i nimic, eu zdrobesc nucile și tu le cureți. Apoi trebuie să le dăm prin mașină. Și mai spre seară facem aluatul.
-Dar eu mâine am școală.
-Și? Dacă ai școală nu poți să mă ajuți la cozonaci ? Imediat îi biruim!

Sună ceasul. E ora cinci și jumătate. Doamna Suciu duce în antreu plasa cu borcanele goale de iaurt.
-Să te îmbraci bine că azi e frig. La șase vine mașina cu lapte și iaurt. Oprește încă în două locuri și apoi ajunge aici, în Vatra Luminoasă. Dacă nu găsești iaurt la lăptăria de lângă noi, cauți și la celelalte, că nu-s așa departe una de alta.

Mă îmbrac în grabă. O parte din mine încă doarme. De aceea nu simt nimic, nici frigul nici asprimea vestei de lână trase peste maiou. Îmi pun tricoul, pantalonii, uniforma. Nu-mi găsesc mănușile.
-Lasă că nu îngheți. Ai buzunare.
-Da, dar mănușile…
-Hai, Sabinuțo, fugi, fugi că nu aduce multe navete de iaurt. Ai o hârtie de zece lei. Să nu uiți să iei restul.

Mă uit în vestibul pe sub galoșii și cizmele familiei Suciu, poate dau de mănuși. Unde or fi căzut? Haide, haide, nu pierde vremea! Ajungi tu și la școală nu te îngrijora!
Trec pe sub primul felinar de neon. Asfaltul e uscat de ger. După câțiva pași îmi simt degetele cam țepene pe mânerul de lemn al sacoșei cu borcane. Mă opresc în mijlocul străzii și trag cât pot de mult de mânecile tricoului. Odată cu mânecile tricoului trag și de mânecile uniformei. Așa, prelungite, îmi acoperă degetele și mă mai apără de frig. Grăbesc pasul. E întuneric. Țipenie de om pe stradă. Ajung la lăptărie. E o coadă mică. Patru persoane.
-Bună dimineața.
-Bună, dragă. Nu știm dacă vine azi mașina. Nici ieri nu a venit și abia după ora zece au descărcat vreo cinci navete.

Plec la altă lăptărie. Acolo, în curtea magazinului se aude zornăit de sticle.
Înfofolită, purtând halatul alb peste cojoc, și o mare căciulă rusească cu urechi, vânzătoarea suflând în pumnii înroșiți de frig îmi spune:
-Numai borcanele astea le mai am, și unul are capacul desfăcut.
-Le iau pe toate.

Primesc trei borcane, plătesc, aștept restul, fug înapoi spre blocul din Ștefan cel Mare colț cu Vatra Luminoasă. Obrajii îmi sunt reci, nasul îmi curge. Ajung la etajul cinci. Sun.
-Nu intra încălțată te rog! Ce a durat atâta? Și de ce l-ai luat pe ăsta căruia i-a căzut capacul? Hai să-ți bei ceaiul. Așa ceva… Nici să cumperi niște amărâte iaurturi nu ești în stare.
-Erau ultimele borcane, astea trei, tanti Delia.
-Eu sunt tanti Suciu, nu tanti Delia. Numai părinții tăi au voie să-mi spună pe nume. Dezbracă-te! Doar n-o să-ti bei ceaiul stând în palton.

Îmi atârn cu greutate paltonul în cuier, cârligele fiind prea sus pentru înălțimea mea. Încerc să ajung și nu pot. Sar de două ori cu paltonul în brațe. Zadarnic. E prea sus cârligul.
-Lasă, nu-l mai pune în cuier. Oricum în zece minute trebuie să pleci spre școală. Mănâncă și biscuitul ăla. Am vrut să îți pun magiun pe biscuiți, dar acum e târziu. Ți-am pus trei biscuiți în șervețel să-i mănânci la școală. Mâine îți fac și sanviș. Până mă obișnuiesc. Eu, dacă nu am copii…

Îmi zâmbește șăgalnic, vrând să pară drăguță, așa, fără motiv.
-Domnul Suciu a plecat?
-Sigur că da. E plecat de la ora șase. Dar, ia stai. Unde ți-ai sfâșiat în halul ăsta mâneca de la uniformă? Auăleu! Amândouă mânecile sunt desprinse! Cum te duci așa la școală? Dar ce-ai făcut dragă? Așa ți-a pus mama ta în bagaj uniforma? Necusută? Ce oameni ! Cică intelectuali! Vai de lume.

Aștept troleibuzul. E un cer gri și greu care anunță zăpadă. Gerul pișcă tare. Nările se lipesc când îmi suflu nasul. În stație s-a strâns ceva lume. O văd venind în grabă pe Daniela Anenkov. Ce bucurie să o văd așa de aproape pe Daniela! Locuiește în blocul de lângă stație.

Sosesc, unul după altul, două troleibuze. Urcăm în primul. După ce plătesc biletul casierei, merg direct lângă cabina șoferului. Acolo îmi place să stau. Parbrizul e mat. E înghețat. Nu se vede nimic. Cu o racletă șoferul curăță puțin gheața. Apoi îmi face semn să șterg partea de parbriz din fața mea cu săculețul cu sare aflat la bord. Șterg și, repede, geamul se aburește. Troleibuzul se pune în mișcare. Merge încet, oprește în fiecare stație, deși nimeni nu urcă, nimeni nu coboară până la Școala Iancului.

Curtea școlii. Aleea. Spinări cu ghiozdane trec alergând pe lângă mine. Sunt cei mici dintr-a patra. Până să intru în clasă mă gândesc. Și ce? Dacă cineva mă va întreba ce-i cu uniforma mea, am să spun adevărul. Nu cu borcanele … Adevărul că am tras de mâneci, fiindcă nu mi-am găsit mănușile.

iaurt de 75 bani