Arhiva Afectivă. Ai tu un leu pentru cinci cireșe?

Brad, mai 1955. Azi e puțin răcoare afară. Mama a plecat la școală cu pardesiul cel nou, adică cel transformat de doamna Aliman. Cu bătătorul de covoare la subțioară, ținând în mâini ligheanul cel mare, Mărioara împinge ușurel poarta cu vârful piciorului. Eu alerg după ea cu măturica de despletit ciucuri. Cerul e înnorat, iar pe pământul curții nu se mai zăresc umbrele liliacului. Când e soare puternic poți număra pete de lumină printre lui frunzele lui  răcoroas.  Din covor ies mici pâcle de praf. Când își ia avânt pentru o nouă lovitură, Mărioara e puțin încruntată și cam ocoșă. Se oprește din bătălia cu persanul și îmi ia măturica. Apoi, cu un fel de grație a mâinii scufundă măturica în lighean, o scutură, și începe să ia la scărmănat covorul. Da ce i-o făcut la pardesiu’ ăla de l-o țânut atâtea zâle pân ce-o fost gata? Mă uit la covor, mă uit la grămada de lemne, mă scotocesc în buzunarul de la rochia mea de diftină și scot de acolo o agrafă crăcănată. Ce-i aia? Ți-am spus să o arunci, mă boscorodește Mărioara băgată sub covor. Nu mă vede cum iau măturica și o pleoscăi în lighean. Stropii ajung la gleznele ei. Iese printr-o parte a covorului zâmbind. Te joci? Ce să faci și tu. No d-api la tăți copchii li-e plașe să ponșiorască. Da numa nu strâca și-am munșit, rogu-ce. Mă trezesc vorbind: Păi, l-o țânut mult fiindcă n-o avut nasturi. Până nu i-o adus noru-sa nasturii ăia de la Budapesta, o zâs că nu-i gata pardesiu’. No bine că șcim acuma zice Marioara. Adică știi și tu, zic, învârtind mai departe măturica în lighean. Ie! Șciu și io, că binghe zâsăși! Hai iuce sus până nu înșepe să ploaie. Covorul atârnă pe umărul ei răspândind miros de oțet și de aer curat. Urcăm încet scările de piatră. Întreb: Când venim să luăm ligheanul, vii cu mine să vedem dacă nana aia cu cireșile mai are cireșe? Mărioara așează covorul pe balustrada scării și-și șterge mâinile ude cu un capăt al șorțului. Tu fată, tu șcii cât șiere nana aia pântru o legătură? Pântru șinși sau șăpce șireșă? Dau din cap că știu. N-api. Ai tu on leu să dai pântru șinși șireșă? Ia covorul și-l răstoarnă în hol. Își dezleagă năframa căzută pe frunte, o scutură, îi potrivește colțurile și se împodobește iarăși înnodând-o sub coc. No, hai Sabinuță dragă să mem după lighean, că după șireșă mem când vine nana hailantă care le dă – tot cu on leu- da batăr pune zășe într-o legătură șî nu tri nievoi…

Timișoara, august 1956. Bunica se îmbracă elegant de parcă s-ar duce la teatru, dar nu, văd că își pune mănușile ecru de ață, alea fără model, “de toată ziua”. Așezată pe marginea otomanului (rămas în casă din vremea adolescenței ei, otoman pe care eu nu am voie să sar fiindcă are arcurile slăbite), bunica cotrobăie în poșeta ei maronie cu ramă de bachelită. Ce te uiți așa? Mai bine du-te și spală-te pe mâini, masa e gata, e târziu eu trebuie să ajung la doamna Tensi până nu culcă copilul. Da de ce mergi la doamna Tensi? Fiindcă ea are mașina de cusut mai bună decât madam Popovics și trebuie să-ți coasem ca lumea alfabetarul. Am cumpărat cea mai bună pânza, bietul Tibi a scris dumnezeiește toate literele pe cartonașe, mamă-ta le-a decupat cu forfecuța de unghii, eu le-am făcut compartimente din pânză, dar acum toată munca asta trebuie finalizată la mașina de cusut! Cum ai zis că se numește munca asta bunico? Al-fa-be-tar, zice bunica mârâind printre buzele strânse și cu bărbia mult ridicată, dibuind cu penseta un fir de păr. Hihihi! L-ai găsit? Nu l-am găsit. Ce zici? Taci! Lasă-mă să-l mprind. Ce caraghios vorbește bunica când își caută fire cu penseta. Apoi așează mulțumită oglinda și penseta în săculețul pentru cosmetice și, cu un pocnet scurt, închide poșeta. Mă spăl pe mâini acuma bunico, strig în timp ce privesc de parcă aș vedea pentru prima dată literele W si K de pe butoanele ceramice ale robinetelor. Ce e scris cu albastru și ce e scris cu roșu? Apa calda e W marcată cu roșu, iar apa rece e cu albastru, K. Mă așez la masă. Privesc mâinile bunicii care întotdeauna parcă miros a vanilie. Da de ce K nu e pentru apa calda? Fiindcă rece în germană se spune kaltwasser. Și de ce nu scrie pe robinete C și R, adică apă caldă, apă rece ? Fiindcă robinetele sunt fabricate în Austria. Bunicu zicea că au fost comandate la Budapesta! Mă rog, fiecare cum știe, zice bunica. Hai, mănâncă și nu mai sorbecăi, nu e frumos. Nu mai sorbecăi bunico uite, mmm, uff, ce supă multă mi-ai pus! Mănâncă ! Și nu-ți mai bălăngăni picioarele! Ce se întâmplă ? Iar te mănâncă nasul ? Oh! Sper să nu ai viermișori… Mâine merg cu tine la pediatru să-i spun că de câte ori stăm la masă pe tine te mănâncă nasul. Nuu! Nu am nimic. Dar mă plictisesc sa dau la o parte cartofii, mazărea, morcovii. Și de ce mă rog frumos nu mănânci legumele? Au vitamine! Fiindcă mie îmi place partea calmă din supă. Privind spre ușa care tocmai s-a deschis zice – ce copil, ce nepoată avem, auzi, partea calmă din supă! Tibi dragă, bine că ai venit! Stai cu ea, să doarmă o oră. Eu plec la Tensi să facem tivul pentru alfabetar. Ai grijă de fetiță, te rog în liniște, fără radio Novisad, promiți da? Bunicul mustăcește și își șterge ochelarii privind spre aparatul de radio. Care Novisad, draga mea, ai uitat că aseară s-a ars o lampă? Până nu schimbăm lampa nu avem muzică, știri și nici gimnastica de dimineață. Auf Wiedersehen, zice bunica. Zbogom, răspunde bunicul în sârbește. Să nu stai mult că trebuie să mă duc după gheață. Am pus două sticle de apă minerală în răcitor și gheața e pe sfârșite.

Orăștie 1958, ianuarie. Stau cu nasul în cipca perdelei și privesc cum acoperișul casei de peste drum așteaptă un răspuns temeinic din cer – adică fulgi mai mulți și mai mari. Draperiile încă păstrează ceva din mirosul gerului de afară. Bunica, ajutată de Mariți, a spălat totul prin casă – perdele, covoare, podele, ferestre, uși, clanțe, cuverturi, tot. Prin odăi se aud diverse porunci, îndemnuri, chiar și invitații. Tu stai acolo pe scăunelul tău, nu mai păși prin casă până nu se usucă podeaua! Aduceți ceara și periile, vă rog! Pune la locul ei călimara aceea, și tocul de sticlă, așa, și tocul de fildeș! De unde sunt astea? Au fost ale străbunicii tale, dar tu nu ești atentă și mereu uiți, e ultima dată când îți spun ale cui sunt, ne-am înțeles? Da’ străbunica, hmm..de ce nu a pus mai multă cerneală în călimară? Cezare, ai luat o sticluță de Pelikan de la librărie? Am luat, dar nu mă ocup eu de treburi din astea. Uite, măi copilă, călimara asta care a supraviețuit tuturor mutărilor și care are aproape o sută de ani, e puțin ciobită, ce-i drept, a fost a lui Helen. E veche, dar nu are nici o problemă, o putem folosi, zice tata. De ce să o folosești dacă ai stilou? întreabă unchiul Milu. Toată lumea are dreptate gândesc eu scoțând un huuu șoptit care aburește fereastra. Da’ covorul ăsta mare o să miroasă tot timpul a oțet? (întreb cu un aer de expertă în curățenia mare). Da! O să miroasă a oțet, însă doar până la Anul Nou, dup’aia o să miroasă numai a tutun, a Guerlain și a coji de portocale zice mama zâmbind în timp ce pune paharele în bufet „pe căprării”. Da’ de ce o să miroasă a parfum?! Fiindcă tanti Ella are să vină cu șalul ei de vulpe argintie care parfumează orice atinge, zice bunica masându-și nasul după ce și-a îndepărtat țvicării. Păi, cum așa doamna Valeri, o să dea cu el pe jos? întreabă Mariți dezlegându-și basmaua ca să-și adune iarăși coada împletită și căruntă într-un coc mult mai strâns. Nu, o să lase „vulpea” să alunece de pe fotoliu pe covor, ce știți voi, precizează mama așezând cărțile la loc „Twain cu Twain” și „Cronin cu Cronin”. Pomul când îl strângem, fetelor? întreabă tata. După Sfântul Ion, răspund în cor bunica, mama și Mariți. Ah, dați radioul mai tare spune bunicul, auziți, ce frumos cântă orchestra! Parcă e valsul acela din filmul… dintr-un film.

Eu nu mai sunt în casă. Pentru câteva secunde zbor cu gândul sus, tot mai sus, deasupra tuturor acoperișurilor Orăștiei, deasupra tuturor gardurilor și turnurilor, dornică să plutesc și să dansez cu cel mai frumos fulg de zăpadă pe care vreau să-l conving să nu se topească niciodată.

batatorul de covoare

călimară

curatarea covorului în secXIX

legătura de cirese

toc vechi cu peniță