Arhiva Afectivă. Cablurile și fosta doamnă Polidoxidi

― Am decuplat televizorul așa cum mi-ați spus.
― …?
― Da. Am decuplat și cablul.
― …?
― Mediabox?
― …!
― Cutia aia neagră? Da. Am scos-o și p’aia din priză.
― …
― Să nu-mi puneți muzică.
― … ?
― N-are semnal de vreo două ore.
― …
― Care rețea e avariată?
― …
― Da, dar eu nu locuiesc în Militari, eu locuiesc lângă Foișorul de Foc.
― …!
― Nu am spus nimic despre pompieri, am spus că adresa cu televizorul fără semnal e lângă Foișor.
― …
― Aștept. Dar, încă o dată, vă rog să nu-mi puneți muzică.
― …
― Bine, dacă așa trebuie, asta e.
― …?
De două ore, v-am spus.
― …
― Bine. Acum.
― …
― Am înțeles, și cablul.
― …?
― Extraordinar! Merge! Sunteți minunați! Vă mulțumim!

Domnul Afanasevici era fericit. Televizorul avea din nou imagine.
Doamna Afanasevici, soția dânsului, care în tot acest timp reușise să întărească vreo trei nasturi la o pijama, era și ea încântată de promptitudinea firmei de cablu la care erau abonați.
― Ai văzut că s-a rezolvat? Vezi ce înseamnă oamenii amabili, serviabili și pricepuți? spuse ea împăturind mânecile pijamalei.

Doamna Afanasevici puse înapoi, în raftul de jos al scrinului, cutia elegantă din velur auriu pe care se mai zărea scris Bomboane de ciocolată Postăvaru. De câțiva zeci de ani, vechea cutie de bomboane, ce stătea în raftul din mijloc al scrinului, adăpostea ustensilele de cusut ale familiei fiului fostului funcționar la uzinele Malaxa, devenite o vreme Uzinele 23 August.
― Da. Foarte amabil dispecerul! Ce înseamnă americanii!
― Care americani?
― Care au înființat firma de cablu și care i-au instruit pe dispeceri.
― Eu știam că-s greci. Dacă tu zici că-s americani, așa o fi.
― Cum să fie greci? Sunt americani toată ziua.
― Bine. Și acum unde pleci? Ți-ai pus cipilica de schi și vesta de piele. Afară nu e frig. Unde te grăbești?
― Să mă întâlnesc cu primărița cea curajoasă, cu fata bătăioasă pusă pe ordine și disciplină.
― Unde vrei să te întâlnești cu ea?
― La primărie, unde altundeva? Merg să mă înscriu în audiență.
― Fără audiență nu se poate vorbi cu ea?
― Nu, e foarte ocupată. Toate se fac într-o anume ordine, inclusiv discuțiile cu cetățenii care au ceva de semnalat.
― Și tu ce ai de semnalat?
― Nimic deosebit. Și eu nu-s în sectorul ei. Eu vreau să o vad mai de aproape.
― Sincer, spune-mi, nu cumva îți place de ea?

Doamna Afanasevici demult nu mai era geloasă, dar curiozitatea o rodea așa puțin, pe bună dreptate.
― Și dacă-mi place? Te deranjează?
― Oh, nu, dimpotrivă. Cred că o întâlnire cu ea ne-ar aduce beneficii.
― Ce fel de beneficii? Ai vreo idee și nu ai apucat să mi-o comunici?
― Îți spun imediat, dar mai întâi să-mi spui ce-ți place la ea? Mă refer la caracter, desigur.
― În primul rând, seamănă cu actrița aia din filmul Carmen de la Ronda.
― Aia era mai plinuță, nu crezi?
― Nu țin minte exact, dar și ăleia îi coborau cerceii până la umeri.
― Ce legătură găsești tu între cercei și caracter?

Domnul Afanasevici trânti cipilica pe masă.
― Când vei înceta să pui întrebări fără sens? Deschide fereastra că m-am enervat.

În acel moment, doamna Afanasevici observă că soțul ei, încrâncenat și cu mâinile sprijinite pe masă, arăta ca Lenin la Smolnâi. Își amintea că pe vremea când fusese funcționară la secția financiară de sector, o fotografie făcută după tabloul cu același nume împodobea sala de ședințe a instituției.
― Te rog să nu mă bagi în seamă. Te rog să mă scuzi.
― Te scuz.
― Deci, îți plac cerceii?
― Da. Cercei din ăștia purtase doamna Polidoxidi la balul dat de Malaxa în cinstea locomotivei Diesel din 1936.
― De unde știi?
― Mi-a povestit tata. Tata, care, cu știrea mamei, era îndrăgostit de doamna Polidoxidi. Când am văzut-o și eu într-o poză de grup, mi-am dat seama că semăna bine de tot și cu actrița din filmul Carmen de la Ronda. Ce femeie …
― Și primăriței, dacă te primește în audiență, ce vrei să-i spui?
― Să o întreb două lucruri: unu, de ce se fac mereu lucrări pe unde sunt fire de cablu tv și doi, dacă nu cumva e neam cu fosta doamnă Polidoxidi, că tare seamănă la cercei.