Arhiva afectivă. Cântarea Pandemiei cu soacra care trosnește supărată sarmaua

Vara lui 1964. Un soare torid a încins tot orașul. Bucureștiul se topește la propriu. Asfaltul e plin de urme de tocuri și placheuri. Șinele tramvaiului de pe* Magheru par și ele niște șerpi adormiți sub canicula zilei. Venim agale spre casă dinspre Cinema Patria. Ce răcoare bună era în sală, zice tata oprindu-se din fluierat melodia filmului. Mama, gânditoare, in fusta ei albă plisată își potrivește cochet peste umăr cureaua genții de pai și apoi, după un neașteptat strănut provocat de un fluture alb, întreabă cu glas aproape copilăros: Copii dragi, oare cum se face că francezii sunt atât de buni în filmele de capă și spadă?! Ei nu, sunt buni nu doar în astea, gen Pardallian, Laleaua Neagră, zice tata mutându-și vestonul de pe un braț, pe altul. Știu dragă, continuă mama, dar uite Fantomas, care vouă v-a plăcut atât de mult, pe mine nu m-a impresionat, chiar nu, iar Umbrelele din Cherbourg a fost o aiureală siropoasă, până și copilul ăsta (adică eu care vă scriu acum) a întrebat la un moment dat: Auzi, oare așa or să tot cânte până la sfârșitul filmului? Ajungem acasă și constatăm, supărare mare, că s-a topit aproape toată gheața din răcitor, iar mâine fiind duminică, e închis la ghețărie. Trec din vestibul în unica noastră cameră (locuiam cu toții în gazdă) și aud vorbărie din bucătărie: Și mai spuneai că era bun un răcitor cu două uși! Asta-i culmea! Când o să avem și noi un Fram ca lumea? Când o să fim la casa noastră? Dacă nu se strica frigiderul proprietăreasa nu ar fi revenit la răcitor. Nu mai stau să ascult răspunsul tatei fiindcă acum suntem amândoi undeva in Piața Kuibîșev** și tocmai ne-am angajat într-o discuție serioasă despre scenariul filmului Ultimul Tren din Gun Hill. Când are de așteptat ceva sau pe cineva, tata simte nevoia să converseze despre filme de acțiune.

E iarăși vară, au trecut patru luni de la declararea stării de urgență, ciorile au ajuns iarăși deasupra orașului, iar eu încerc să-mi amintesc reclamele din anii aceia ai filmelor de acțiune, atât de îndrăgite de tata. Care reclame? Că nu prea erau, se aud voci din off. Sau cele care, chipurile, erau așa zise reclame, se întreceau în stupizenie. De acord, erau stupide fiindcă reclama nu ajunsese încă să fie cu adevărat „sufletul comerțului”. Dar timpul nu era pierdut. Ajungeai în vreo sală de așteptare sau pe vreun coridor de hotel, aflai imediat despre „Stofe de calitate de la Libertatea Sibiu”, sau despre cratițe de la Emailul Roșu Mediaș „sortiment bogat 32 articole, colorit atrăgător și calități termice remarcabile”. Mai erau reclamele ONT, cele cu „mergeți la mare” sau „la munte”, la Mamaia sau la Sinaia, „beți ape minerale”, „nici o masă fără pește oceanic”, vizitați cutare sau cutare loc, cabană etc. Însă, cele mai multe reclame/anunțuri erau cu strânsul fierului vechi, al maculaturii, cele cu „economisiți la CEC „ sau „asigurați-vă la ADAS”, toate acestea încheindu-se cu nelipsitul afiș „Trăiască lupta pentru Pace”! Vă puteți imagina cum ar fi să vadă cineva un asemenea afiș pe vreun hol al Parlamentului? Trăiască lupta pentru pace!? Pacea cui?! Prin urmare, erau pe vremea adolescenței mele reclame așa zis „îmbietoare”, „sfătuitoare” sau „îndrumătoare”, dar nici una, absolut nici una nu prezenta situații conflictuale gen soacra supărată trosnind sarmaua, sau bărbatul deprimat de spinii imaginari ai hemoroizilor cum vedem azi apărute din senin in timpul celor mai aprige comentarii transmise in direct. Începe moderatorul prezentările, invitații zâmbesc, își salută telespectatorii, se trece la tema zilei și exact când primul invitat deschide gura să răspundă primei întrebări, pe ecran apare soacra care trosnește supărată sarmaua fiindcă ginerele nu i-a găsit suplimentul preferat. După ce ginerele iese pe ușă în căutarea altei farmacii, in studio discuția continuă mai mult sau mai puțin coerent. Mai dramatic stau lucrurile când la televizor este dat un anunț despre decesul unei personalități. Crainicul, cu figura trasă și chiar îndurerată, este întrerupt de hohotul de râs al fetelor care au descoperit „sucul de fructe cutare bogat in vitamine.” E adevărat că hohotul de râs ne arată că viața merge înainte, dar personalitatea se stinsese din viață in dimineața aceleiași zile, totuși… Pe ecran, anunțul despre cel decedat continuă, a fost o mare personalitate etc., dar ce să-i faci, imediat după listarea celor mai importante lucrări premiate, apare iarăși soacra storcoșind sarmaua, și apoi o fată care-și răvășește in chip narcisist părul proaspăt vopsit cu vopseaua x. Văzând atâtea reclame cu filme sau reclame cu transmisiuni in direct ajungi să le cunoști pe dinafară și să nu mai vrei televizor. Dai drumul la radio, dar și acolo e la fel. Și atunci de ce să fim noi supărați pe Cântarea României?

Gurile rele spun că mișcarea artistică de amatori din anii 70-80 era un kitsch ordinar și că încuraja mediocritatea. Cu toate acestea, o mulțime de vedete autohtone, foarte apreciate și azi de public, s-au lansat în emisiuni concurs gen Cine știe câștigă, Steaua fără nume, Floarea din grădină. Cine spune că nu e adevărat sau că exagerez, are tot dreptul la părerea sa. Nu vreau să idealizez nimic, vreau doar să spun că actuala Cântare a Pandemiei este mult mai jalnică decât scăpările de kitsch al concursurilor de odinioară. Apar pe ecran diverși interpreți ai teatrului-contemporan-despre-pandemie purtând cu gravitate masca de protecție. Oare dacă ar purta-o zâmbind ce-ar fi? Zâmbind cu ochii, vreau să spun. Dar cel mai mult mi-a atras atenția o fată, care trebuia să transmită mesaje de avertisment privind toate măsurile de protecție necesare, mesaje pe care le care citea cu ochii holbați la prompter. Ea privea, nu în cameră, ci la stativul unde pesemne se afla textul. Din capul locului filmarea era stângace, iar expresia ochilor ei dădea senzația aceea ciudată de „te văd, dar nu mă uit la tine”. Dacă ar fi făcut o cât de mică probă de filmare ar fi știut unde să-și ațintească privirea ca eu să simt că se uită la mine, spectatorul, și nu la peretele din stânga mea. Ce făcea acea tânără era de un amatorism jalnic. Oameni buni, televiziunea nu mai e de mult la începuturile ei. Dovediți că v-ați însușit acest adevăr. Deși, dacă stau bine să mă gândesc, nu e greu de observat că acest secol XXI se arată a fi îngrijorător de bogat în mostre de ignoranță, amatorism, subcultură. Succesul este confundat în general cu numărul de like-uri, performanța este asociată numărului de perechi de pantofi sau telefoane mobile, frumusețea începe și se termină deseori la nivelul pielii corpului tatuat mai ceva ca o reclamă șaizecistă despre luna imprimeurilor. Masculinitatea se exprimă în părul clădit și „geluit” doar pe creștet, pe un cap ras deasupra urechilor. Tunsoarea s-ar putea intitula, de ce nu, insula lui Robinson. Feminitatea este evidențiată de tumefieri diverse in care buze umflate trebuie să rimeze cu sâni umflați urmați de fese împănate și ele corespunzător. Când două asemenea făpturi se întâlnesc la vreo „lansare de ceva” ai prefera să nu o vezi pe ea zâmbind și să nu-l vezi pe el din profil. Și fiindcă gusturile nu se discută, nici ironiile nu sunt justificate. Menționez că cele mai sus spuse despre moda contemporană vizează doar zona distorsionată estetic, nimic mai mult. S-a înserat, orașul este luminat, mai sunt ceva ani până la instalarea beznei și frigului din 81, suntem abia in 1964, cum spuneam. Este în continuare zăpușeală, iar tata ne invită la eleganta cofetărie Turn să mâncăm o înghețată asortată. Eu aleg una cu lămâie caise și cafea albă. De la o masă cineva se ridică si merge spre tonomat. Apoi până afară pe terasă auzim glasul lui Dean Martin cântând Everybody Loves Somebody.

1959-Ultimul_tren_din_Gun_Hill_w

1964-Laleaua_neagra_w

Reclama-1964-GF-007

Reclama-1968-GF-10

Restaurantul Turn

*Până in 1964, pe Magheru au circulat liniile tramvaielor 4, 5, 15, 19, 24.

** Piața Lahovari, fostă Kuibîșev, fostă Cosmonauților