Arhiva Afectivă. Cheți face noi dezvăluiri

Era trecut bine de amiază când Remus, năuc și ostenit după atâtea peripeții, o porni cătinel spre casă. Avea de gând să nu se mai oprească în bucătărie, să nu mănânce nimic, să ia doar o dușcă din damigeana cu ciucuri și astupuș tricotat, ascunsă în șopron, să meargă direct la rândurile de fasole și să isprăvească plivitul. Trecu pe lângă grupul de copii care fugăreau un curcan spre curtea casei lui Adămuț Sofronie, ajunse în dreptul casei lui Simion Cloambă, se opri o clipă vrând și nevrând în același timp să se oprească de-o vorbă la cuscru-so. Renunță și-și văzu mai departe de drum. Dar Leontina îl zări trecând și gata! nu mai avu scăpare.

— Servus, Remuse! Un ți-s gândurile ? Nu vez, nu auz?
— Servus, cuscră. Nu the supăra, nu stau, mărg la plivit fasolea. Îi târzâu și …un … o chestiune s-o întâmplat în dimineața asta și o trebuit să las lucru și să … no… înțălegi? Nu mă-ndur să stau nici o țâră, că mi-am lăsat lucru și Raveca-i la oraș, la piață, și dacă vinhe și vedhe că n-am plivit fasolea să năcăjășthe tare.
— Da ce, mă Remuse, așe aspră-i nevastă-ta cu thine? Io n-o șthiu așe. Cam egzajerezi. Ș-api?! N-ai plivit az, pliveșthi mânhe, că n-o să crească tăthe buruienile până mânhe numa pă rându de fasole…
— Tomna noapthea cresc mai răpidhe buruienile, zise înciudat Remus, asta șthie ș-un copchil.

Mergând tot înainte, Remus îi răspundea crezând că femeia e în urmă, rămasă în dreptul porții, dar nu, ea era cu un pas în spatele lui. Leontina mări pasul, și-l potrivi după mersul lui Remus. Ajuns în rând cu el spuse cu glas tainic-sfătos:

— Și nu numa buruienile cresc mai iuthe noapthea, da mai cu samă unhele ierburi păntru făcut leacuri. Nu tăthe! Numa unile dân iele. Musai să-ț spun, Remuse, ce-am visat. Țîie pot să-zâc, fiindcă așe cum tu te-ai întlnit în pimniță cu Valer, moșu-to, care special o vinit di pă lumea haialaltă să te sfătuiască, tăt așe o vinit la mine în vis avocatu Țăndău să-m zâcă că vine doctoru din Franția.
— Și care-i problema? întrebă Remus bucuros că se apropia de casă și se poate apuca de plivit. Un gând năstrușnic îi spunea că dacă Leontina nu se oprește din melițat, o va pune și pe ea să curețe de buruieni rândul de fasole.
— Cum care-i problema? se opri cuscra cu mâinile-n șold în mijlocul drumului. Păi ezact, da ezact cum o zâs Țândau în vis, o vint doctoru, care vrea să facă aci în Salcâmu farmacie sau fabrică de plante medicinale care cresc numa în pădurile noaste și care o să ne aducă la tăț de lucru și bani, șî prosperitate cum să zîcea mai demult la radio. No ce zâci?
— Ce zâc io? Iacă ce zâc — scroafa-i moartă-n pod, aia zâc.

Ajunseră în fața casei. Leontina se opri în fața porții căutând-o din ochi pe Raveca sau pe noru-sa, Vetuța. Dar în curte nu era nimeni. Nici măcar Zeicu.
— Cum vorbești așe? Di ce vorbești așe cu minhe? ridică Leontina sprâncenele imitând-o pe Scarlet O Hara când vrea să-l recucerească pe Rhett Butler.

De nicăieri apăru, trecând pe sub poartă, Cheți, care cu tonul acuzatorului dictând încheierea procesului verbal de demascare spuse în grai sălcâmean:
— Fiindcă Relu Săroi o fujit în Blejia cu tătă documentația aflată în cufărul din podul dispensarului și o lăsat satu nost fără rețepturile elea vechi, sângurele din lume de făcut leacuri adevărat vindecătoare. Acu înțăleji di ce vorbește așe? De-aia!