Arhiva Afectivă. Cheți vorbind despre tandrețe

În drum spre ușa bucătăriei, Remus privi o clipă cerul senin al începutului de vară. Își aminti cu emoție ziua în care, sub același cer cu nori albi și soare strălucitor, alunecase pe trepte tocmai când trebuia să ajungă la doamna Țăndău cu laptele proaspăt muls de la neprețuita Suzi von Pinzgau.
Dar astea sunt deja amintiri, iar nostalgia lor nu aduce prea mari foloase în prezent.

Raveca rămase cu doi pași în urmă. Zărise în iarbă, lângă poartă, puișorii abia născuți ai mâței vorbitoare și porni să-i drăgălească.
— Cu mine niciodată n-ai vorbit așa frumos și drăgăstos, zise Remus oprit în fața ușii, urmărind cu mirare cum Raveca lua, unul câte unul, puișorii, îi pupa așezându-i apoi într-o cutioară cu rumeguș și bucăți de vatelină.
— Da’ ce, tu ești pui de mâț, ori om în toată firea?
— Și dacă-s om în toată firea, n-am dreptu și io ?

Raveca lăsă puii, își netezi șorțul și privind spre gardul din spatele lui Remus, întrebă și ea.
— Dreptu la ce?
— La puțină tandrețe? se auzi glasul mâței.

Cheți apăruse de nu se știe unde. Prinzând în dinți cutioara cu puișori o trase mai la umbră.
— Ăsta era cuvântu potrivit! Tandrețe! Ce bine le zâce mâța! Zâce câte o vorbă, da aia chiar îi vorbă!
— Ce iute te-ai adaptat, mă Remuse! Acu-i anu’ dac’ai fi auzât-o vorbind ai fi căzut lat de spaimă. Mai țîi minte cum te-am descântat când ai picat în târnaț?
— Nu!
— Cum nu?
— În bucătărie m-ai descântat, în târnaț n-ai mai vrut.
— Io-tete la el! Deci tu numa’ făceai pe leșinatu’?
— Nu contează, nu mai știu. Dar am fost șocat când Zeicu m-o poftit „la o discuție”. Auz, auz, cânele să mă cheme la dialog! Îți spun sincer, m-o deranjat ăl mai tare, faptu’ că, deși știai că avem câteva hoară glăsuitoare, tu mi-ai tăinuit. Mi-ai tăinuit asta ca o femeie fără suflet. Și io șciam bine că Raveca me nu-i o fimee fără suflet.
— Hai în casă, că destul șăzurăm p-afară, zise Raveca netezind cu palma umărul lui Remus.
— Ce-i? Îs murdar pă cămașă?
— Îi curată. Numa am crezut că-i on pic descusută.

Intrară în bucătărie și acolo ce să vezi? Rafailă și Vetuța, umăr la umăr cu ochii în ecran urmăreau rezultatele tragerii loto din Spania. Pe masă mizerie mare, firimituri, sâmburi de măsline, felii crude de ciuperci și un rest de bere pe fundul unui pahar de plastic.
— Ce ați făcut aci? Făcurăț iară chef? Cu imitație de pizza de la bufet și bere răsuflată?
— Numa la oraș este pizzerie care face plăcintă din aia originală, aici îi bună și asta. Ce-avem, aia mâncăm. Ne-o fost foame pă drum, am luat ce-am găsât și gata. Nu v-am poftit șî pă voi că nu eraț acasă.
— Mă copii, mă. Am gustat o sângură dată șî m-am lămurit cum îi făcută pizza asta sătească după model italian. Din fărină veche, murdară, din conserve expirate și cu măsline râncede. Că dacă n-au depozit cu frigidere păntru alimenthe, cum să nu să strâce tăt ce au ei acle? Io, ca fostă vătmăniță, îs foarte atentă la tăt ce mere la curent. Ăia de la dhepozitu’ bufetului n-au frigider bun, să ardhe instalația frigorifică una două, și voi dați banii mei, munca me și a lu’ tată-to pe imitație dhe pizza?

Remus cu mișcări lente curăță masa de firimituri, șterse mușamaua cu buretele, zvântă locul cu o cârpă uscată și în cele din urmă întrebă:
— Și cât o fost câștigu’ loto la trajerea asta la spanioli ?

Dar Vetuța și Rafailă ațipiseră.
Raveca măsura și cernea făina pentru o plăcintă cu mere.
Spre seară Leontina și Simion erau așteptați în vizită anunțată.