Arhiva Afectivă. Copile dragă, ori ștergi tot ce e dezechilibrat, ori iei altă foaie

1864. Tattarescu, împreună cu Theodor Aman, a înființat Școala de Arte Frumoase din București, unde a desfășurat o bogată activitate ca profesor de pictură, fiind mai apoi și directorul ei în anii 1891 – 1892. În 1865 a scris lucrarea „Percepte și studii folositoare asupra proporțiunilor corpului uman şi desene după cei mai celebri pictori”. De numele lui Theodor Aman (1831-1891) se leagă înființarea, la București, a primei școli superioare de arte plastice, al cărei director a fost mai bine de un sfert de veac; tot el a organizat și primele expoziții colective cu caracter periodic, precum și cea dintâi pinacotecă bucureșteană.

București, 7 aprilie 1881. Ia ființă, prin Înaltul Decret Regal nr. 996, semnat de principele Carol I, Școala Specială de Artilerie şi Geniu, școală ce a funcționat inițial în București, într-o clădire de pe Ulița Târgoviștei (azi Calea Griviței), la nr. 28. Școala de Artilerie și Geniu se deschisese, în 1881, în localul din Calea Griviței nr. 28, împreună cu Școala Militară de Infanterie și Cavalerie. Era foarte prețuită, avea discipline de pregătire militară generală, discipline din științele fundamentale și științele aplicative. În clasa preparatoare se făceau algebră superioară, geometrie analitică și în spațiu, calcul integral și diferențial, geometrie descriptivă și ordine de arhitectură, mecanică rațională, fizică, chimie, limba franceză, limba germană și scrimă.

București, 1968. Primul an de facultate la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu. Aflu că sediului Facultății de Arte Decorative, unde avem atelierele, i se mai spune „La Cazarmă”. De fapt, la câțiva pași de sălile noastre de curs chiar există o cazarmă. Da. Interesant. Exact în localul în care a funcționat Școala de Artilerie și Geniu, la numărul 28 Calea Griviței, se află acum Facultatea de Arte Decorative a Institutului Nicolae Grigorescu. Peste gard, deseori studenții întreabă ce se gătește la cantina soldaților și dacă se poate face abonament. Se apropie de „hotarul dintre instituții” un bucătar destul de binevoitor arătându-se contrariat de cerința studenților pictori și le spune – Dar voi aveți cantina voastră, măi! Ce vă trebuie abonament la militari? Are dreptate. Avem o cantină, chiar foarte bună și brutărie proprie. În anul doi fac prostia și îmi vând cartela de masă pe tot semestrul întâi ca să-mi cumpăr niște blugi „originali”, niște „Leviși” de la un sârb, student la Petrol și Gaze care mănâncă la cantina noastră (fiindcă a descoperit că „la Arte” se aduce zilnic pâine neagră proaspătă.) Mă fandoseam cu blugii, care îmi erau cam largi, și mâncam doar trei „garofițe” pe zi de 25 de bani bucata. În semestrul doi blugii nu mai bălăngăneau pe mine fiindcă îmi reluasem abonamentul la cantină.

Iarna lui 1969. Suntem în anul întâi, se apropie prima sesiune și prima vacanță studențească. Dar până atunci petrecem după amiezi de neuitat în Institut. Colegii mai mari ne vizitează atelierul. Sosesc pe rând câțiva babiști eleganți, învesmântați parcă în vraja maestrului lor. Apoi își fac apariția doi trei ciucurenciști plini de sobrietate, dar destul de binevoitori. De ce e atât de special momentul? Fiindcă da, colegii din anii mai mari binevoiesc să ne împărtășească din secretele meseriei, din minunile neștiute ale picturii de șevalet.

Totul este prezentat discret, cu mult rafinament și subtilitate, dar și cu mult umor exprimat prin severități mimate. Ne așezăm turcește pe podea, le oferim scaunele cele mai bune, punem apa la fiert pe reșou, închidem ferestrele să nu auzim huruiala tramvaielor care trec spre capătul de linie din strada Aman. Suntem numai ochi și urechi, noi cei din anul întâi. Aflăm istorii despre palete celebre, despre studii care au atins perfecțiunea, despre modele care pozând au devenit arhive vii ale celor mai năstrușnice povesti din viața maeștrilor.
Ninge peste amintiri, ninge frumos și liniștit peste zâmbetele noastre din vremea când eram o mare familie, noi studenții Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu.

Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu are o latură pe strada Banului și una pe str. G-ral Budișteanu. Peste drum de institut, prin anii 60-70, exista un mic chioșc unde se vindeau cornuri, dulciuri și răcoritoare. Era asaltat de tinerii absolvenți ai liceelor de arte și nu numai în vara lui 1968, când ne înghesuiam cu toții, chiar dacă 20 pe un loc, să obținem o notă de admitere la una din facultăți – Arte Plastice sau Arte Decorative.

Catedra de Design și cea de Modă încă nu existau, urmau să fie înființate ceva mai târziu, prin 69 sau 70. Durata studiilor era de 6 ani, iar în acel an, 1967, unii candidați se declarau norocoși deoarece se scosese din examen proba scrisă la Limba Română. Ce păcat. Despre utilitatea acelei probe se va vorbi mult în anii ce au urmat. Tempi passati … Și cum era sa uit, cantina! Cantina Institutului de Arte din Budișteanu, care avea brutărie proprie, și o bucătărie care asigura trei mese excelente (cu supliment!) atât studenților de la Conservator, cât și celor de la Arte Plastice. Cartela costa 400 lei pe semestru și asigura trei mese pe zi. Dacă în această amintire-relatare s-au strecurat greșeli sau dacă am idealizat prea mult momentul, suport orice corectură (asta așa, ca să mă exprim în termenii tehnici ai școlii noastre de Arte). Corectură se numea momentul în care studentul primea – lângă șevaletul pe care se afla tema săptămânală – sfaturi, sugestii sau încurajări din partea profesorului de clasă. Dacă lucrarea nu era bună sau era “prost pornită”, corectura era sintetizată în cuvinte spuse rar, cu blândețe, dar cu destulă fermitate: “Copile dragă, ori ștergi tot ce pică, tot ce e dezechilibrat, ori iei altă foaie.” Rareori se mai găsea câte un nedumerit care nu se îndura nici să șteargă, nici să ia o coală nouă. Aceluia i se spunea răspicat – “nu e bine compus nimic, te-ai grăbit, mai bine făceai niște schițe înainte și pe urmă te avântai pe foaia mare”. Schițele aveau rol foarte important în demararea temei. În primul rând, îl familiariza pe student (viitor profesionist) cu raporturile de bază existente: formele dominante, distanțe, proporții, texturi, ecleraj (luminozitate). Dar mulți dintre viitorii profesioniști, grăbiți să demonstreze cum au înțeles, și cât au înțeles nu aveau niciodată suficientă răbdare. Dorind să dovedească ce cred ei despre „cheia” temei săptămânale, se bucurau să umple câmpul alb al hârtiei sau pânzei cu forme ieșind din cadru și alte cacofonii plastice, motivând că regulile limbajului plastic și al gramaticii formei mai mult îngrădesc personalitatea și că școala e făcută doar ca să obții în final o patalama și atât. Din fericire, pentru acei ani, numărul celor care gândeau așa, era nesemnificativ. Cu toate acestea, destui teribiliști autodeclarați „spărgători de reguli”, au ajuns pe simezele marilor săli de expoziții locale sau străine. Câțiva dintre ei au venit apoi să arate noilor generații de după 1989 ce înseamnă „arta eliberată de canoane”, adevărata „artă liberă”. Datorită lor și nu numai lor, bună parte din pictura românească interbelică a fost pusă la index și considerată fără valoare. Tot datorită lor au început nesfârșitele interviuri și comentarii despre „arta la comandă” făcută între anii 1972 -1989. Ei uitând de multele expoziții personale sau de grup, din țară sau din afara țării, din perioada anilor 1967-1973, care nu erau absolut de loc cenzurate.

În clasă era liniște și de obicei nu se vorbea. Acea tăcere a concentrării fiecăruia se regăsea pe fiecare planșetă în diverse detalii. Chipul modelului care poza era pe fiecare șevalet același și puțin diferit în același timp. Diferențierea era exprimată fie prin tehnica utilizată – desen liniar sau desen valorat (cu pete), fie prin accentuarea elementelor de expresie care defineau cel mai bine caracteristicile modelului. Se auzea vocea profesorului: „Dacă ați vedea fotografia domnișoarei Pogany înainte să vedeți sculptura, ați înțelege imediat cum a știut Brâncuși să citească fizionomia acelei persoane. Veți fi uimiți cu câtă măiestrie a redus totul la o formă simplă subliniind doar trăsăturile necesare.”

După diverse îndrumări și bombăneli discrete, când la unul când la altul, se făcea iarăși liniște și în întreaga clasă se auzeau doar pașii maestrului pășind printre șevalete. În zilele de primăvară, la ieșirea lui din atelier, cei aflați lângă ușă îi auzeau oftatul împăciuitor “ce să mai zic, poate vă e gândul și la teii de afară”.

26 februarie, 1975. „Arta de a vedea natura se învață la fel de greu ca arta de a citi hieroglifele egiptene.” Constable.
Ne continuam studiul la șevalet. Într-o zi a lui februarie 70 terminasem o lucrare „mai cu tâlc”. Îl alesesem pe Dimitrie Cantemir pentru tema “portret compozițional” și eram bucuroasă că reușisem să redau destul de bine materialitatea armurii domnitorului în contrast cu dantela vaporoasă a jaboului. Un coleg dintr-un an mai mare, Sorin Dumitrescu, student la clasa maestrului Corneliu Baba, mi-a făcut o observație bine venită: „E destul de bine susținut portretul și amuzantă ideea cu turcii care apar și dispar pe un tapet imaginar. Suprarealistă ideea, evident. Dar te rog mult, încearcă să nu mai transpui în pictură gravuri, e un non sens.”

După ce mi-a vorbit despre gravura înfățișându-l pe Cantemir mi-a spus că această tehnică, a graficii, în loc să mă ajute, m-ar putea îngrădi. Apoi a ieșit din atelier urându-mi succes. Am rămas pe gânduri și apoi am înțeles. Din clipa aceea am înțeles că o transcriere a unui concert de vioară a lui Paganini pe pian este la fel de stranie ca și transpunerea unei gravuri pe hârtie în pictura pe pânză. Nu imposibilă, ci doar bizară.


http://artindex.ro/2012/05/16/baba-corneliu/

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Arhiva Afectivă. Copile dragă, ori ștergi tot ce e dezechilibrat, ori iei altă foaie”

  • „Arta de a vedea natura se învață la fel de greu ca arta de a citi hieroglifele egiptene.”
    …nu pricep ce vrea sa zica.
    daca ar fi zis ca se invata la fel de greu ca cunoasterea de sine…l as fi priceput.
    pe cind hierolglifele egiptene ar putea fi descifrate, cunoasterea de sine e cunoasterea…ecuatiei de miscare, nu a…traiectoriei. traiectoria e plenar libera sa se manifeste.
    hieroglifele erau nimic mai mult decit custi!, in care erau inchise…definitii.
    insa relative, nu absolute, deci daca ai cunoaste hieroglifele ai cunoaste cu aceeasi masura si Natura, or…cu asta se ocupa Matematica, nu ‘sinele’ omului, ca Matematica seocupa cu ‘traiectorii’, cu ‘amprente’, nu cu ‘ecuatii de miscare absolute’.
    da,…deci ce s o mai lungesc, Constable i-a dat un ‘nume’, Totului.
    or…asta e faza, ca Totul nu incape intr o Definitie, ca in cazul asta Totul ar deveni…’un cuvant’, nu Cuvantul, care a fost la Inceput.