Arhiva Afectivă. Cum se nasc uneori poveștile

În 1975 suferisem un accident. Nu fusese de circulație, nici de natură mecanică. Nu. Mai degrabă de conectare. Am ajuns în apropierea unei ființe pe care nu ar fi trebuit să o întâlnesc vreodată. Era o femeie aparent obișnuită. O doamnă. Cunoscută în societatea de atunci prin bunul renume al soțului. Neobișnuit la ea era rapiditatea cu care împărțea oamenii în utili și inutili. Ei bine, după mai puțin de jumătate de an am scăpat, „la mustață”, cu viață din acea întâmplare. Puțin înainte să o cunosc mă împrietenisem cu fiul ei. Asta i se părea de neiertat din partea mea deoarece, nefăcând parte din „elită”, nu aveam ce să caut în casa lor mai mult de o cafea și două fursecuri. Când și-a dat seama că „zeul Apollo”, adică băiatul ei continuă să mă simpatizeze, a devenit o fiară. Restul nu contează. Bine că m-am extras la timp din acea aventură. După ce mi-am revenit cât de cât, ca să alung amintirea apăsătoare a uluirii ce stăruia, am început să citesc texte scrise în orice limbă în afară de limba română. Nu puteam să citesc nimic în românește, fiindcă orice asociere a cuvintelor mi-ar fi adus în prezent duritatea și cruzimea frazelor auzite în timpul ultimelor mele întâlniri cu speriatul fiu al familiei ics. Mi-a mărturisit – alegând drept loc al despărțirii cele mai frumoase străzi din Cotroceni – că în el să dă o luptă aprigă între principiile familiei și atracția pentru mine. Cea mai mare disperare a lui era să ajungă să locuiască (din pricina mea) într-un bloc de opt etaje, undeva dincolo de Dristor. L-am înțeles, m-am „dezprietenit” la țanc și mi-am văzut de viața mea lăsând elita să-și depene fericirea în centrul orașului. Visul familiei ics era ca fiul lor să fie cerut de soț de vreo principesă suedeză. După vreo câteva săptămâni m-am liniștit. Am reînceput să scriu și să citesc în românește. Apoi am scris Povestea vameșului. Nu are nici o legătură ceea ce am scris cu vreo întâmplare din realitatea acelui timp sau a altuia. E doar o poveste.

Povestea vameșului

Eram tânăr, puternic și foarte sever pe vremea când zilele străluceau pentru mine și nici o umbră nu pătrundea prin fereastra casei mele ce se ridica semeață pe acea margine de hotar.
Eram vameșul dinspre miazăzi, cel mai temut și cel mai respectat din tot ținutul.

Hotarul era pe atunci semănat cu flori de iasomie și nimeni nu putea păși peste el fără să întunece albul petalelor. Nici o iscoadă nu se putea apropia de flori fără să le tulbure parfumul lor dulce. O singură mișcare greșită ar fi răspândit în patru zări miros de iasomie vestind în felul acesta primejdie străină. Veni într-o zi o solie care mă înștiință să am de grijă în ceasurile ce vor urma, să nu fiu mirat nici speriat, când vor începe să se apropie de ținutul nostru mai mulți bărbați călări sau pe jos, însoțiți sau nu de femei și copii. Mi-a mai spus solia să știu că aceștia vor fi lucrători zidari, meșteri cioplitori și aurari. Să nu le caut pricină și să nu le cer bani la vămuială. Văzându-mă gânditor, solia a vorbit mai departe despre o cetate nouă pe care toți acești călători străini o vor face în partea dinspre miazănoapte. De ce neam sunt? am întrebat. „Neam de neamul lor”, a fost răspunsul soliei.

Într-adevăr, după ce vestitorul meu se vedea cât un braț de om în depărtare simții mirosul puternic al iasomiei amețindu-mi nările. Veneau drumeții meșteri. Erau doi, unul mai bătrân decât celălalt, unul călare, altul pe jos. Purtau haine purpurii, albite pe la colțuri de praful cărărilor. De ce neam ești?, îl întrebai pe cel bătrân. Neam de neamul meu, el de asemenea, spuse, înclinând capul spre celălalt.

Le-am făcut semn să treacă. Au rămas încurcați. Nu știau pe unde și cum. Tufișurile de iasomie erau dese, încâlcite, și-ar fi rupt veșmintele prin ele. Treceți cum puteți!, le strigai și ei trecură lăsând între crengi trei ciucuri de mătase din hainele lor. În aceeași zi, către seară veniră cinci, apoi zece deodată. Toți răspundeau la fel, toți erau îmbrăcați la fel. Noaptea am dormit liniștit, începusem să mă obișnuiesc cu gândul că hotarul a fost trecut, că va mai fi trecut. Câtă vreme nu purtau arme, câtă vreme nu tulburau liniștea ținutului, nu era prilej de teamă.

Străinii veniseră câteva sute, vreo cinci sute îmi amintesc. Nu știam cum se lucra la noua cetate, dacă era sculptată, dacă era poleită cu aur. Din descrierile solilor știam doar că avea o formă pătrată, că avea în înălțime o sută de metri și că nimeni nu se apropiase de ea vreodată.

Eram nedumerit și trist. Tufele de iasomie se uscaseră și nu mai înfloreau, în schimb, hotarul era plin de zdrențe mătăsoase purpurii, argintii, verzi sau galbene pe care răsuflarea acelei ierni le vântura de colo-colo. Nu aveam voie să le arunc sau să ard. Distrugerea hainelor unui străin sau atingerea lui cu mâna era la noi aspru pedepsită. Într-o după amiază, în timp ce mă străduiam să adun cât de cât fâșiile de mătase și să le leg laolaltă, m-a fulgerat amintirea primilor veniți. Toți purtau haine purpurii, toți, primii ca și ultimii, atunci ale cui sunt aceste culori argintii, verzi, galbene, liliachii albastre negre brune? Când au trecut hotarul aceste veșminte?

În timp ce mă străbăteau fiorii neliniștii, văd că apare iarăși o solie. Nenorocitule! îmi urlă. Ai lăsat să treacă alte neamuri! Eu? Cum am lăsat? Ce vină îmi aduci? Ce vină?? Privește cu luare aminte zise, scoțând din mânecă o fâșie purpurie de mătase. Adu o cană cu apă. Am alergat și m-am întors întinzându-i cu mâini tremurânde cana. Privește! zise din nou și turnă apă peste fâșia purpurie. Culoarea se schimbă în argintiu apoi în verde. Câte haine vopsite au trecut? Răspunde! Câte sute de meșteri sunt alții decât neam de neamul lor? Răspunde! Cine a conceput cumplita formă pătrată „închisoarea de aur” cum i se spune acum? Nimeni nu știe, tu trebuie să răspunzi! De ce se ucid între ei meșterii dacă, după cum spui, sunt „neam de neamul lor”? Răspunde! E bine, află tu, trădătorule „arhitect” nesăbuit al acestei cetăți, că vei fi osândit, ars pe rug de iasomie, legat cu frânghii de mătase pentru nepriceperea ta în ale vămii, pentru interesul tău nelegiuit, rodit în suflete străine! După toate amenințările vestitorul plecă lăsând înscrisă pe ușă data execuției. Atunci, pentru prima oară, m-am strecurat în cetate. Părea pustie. În piața pătrată din mijlocul cetății era aprins un foc mare. Când m-am apropiat focul s-a risipit și am înțeles că nu era foc ce văzusem de departe ci mulțimea de meșteri adunată la sfat. Cine dintre voi nu e neam de neamul vostru? am strigat cu toată puterea. Tu! mi-au răspuns cinci sute de glasuri.

(București, Balta Albă 1975)