Arhiva Afectivă. Curtea cu pietre de râu

Un vânticel de amiază plictisită hârjonea trei frunze uscate prin curtea cu pietre de râu. Rotunjoare, cenușii sau vineții, ieșeau din pământ ici colo, ca niște chelii adunate la cine știe ce sfat al timizilor.
‒ Piatra asta parcă-i un obraz de copil care ice „nu șciu”, când îl întrebi „un’ ei mumă-ta”, gândea Firuț în timp ce cu o așchie scormonea pământul.

Lelica se aplecă lângă el tăcând. Stăteau amândoi ciuci, pe pietrele curții, de parcă doar acolo, lângă tălpile, genunchii, și degetele lor cu pământ sub unghii, se putea afla taina acelui început de iarnă.
‒ Di ce vrei s-o dezgropi din locul ei? La ce-ț trăbă ție să scoți petrile din curtea lu domnu învățător?
‒ Da nu-i numa a lui curtea asta. Aici îs mai mulți care au dreptul la curtea asta.

Așchia se rupse în momentul în care piatra era pe jumătate dislocată.
‒ Ai văzut? Io zic să pui la loc pământu și s-o bătucesti, să nu vadă nimeni ce-ai făcut. Las-o la locu ei.
‒ O las. Da știi și ce? Acum abia arată a piatră. Înainte era ca un obraz de copil.
‒ Da. Arată a piatră adevărată. Înainte o fost vrăjită, aprobă Lelica.
‒ De cine?
‒ Nu știu. Tu trăbă să știi, că tu cunoști petrile. O mai ții minte pe aia ca o țâglă, de lângă râu? Când ai pus-o păstă bolovanu ăla păros de mătasa broaștii ? On pic o plutit țâgla și numa dup aia s-o dus zdrongănind pe bulbucii apii.

Firuț se opri din bătucit pământul.
‒ Și nu-i așa că nu te-or crezut când le-ai zâs că Firuț știe să facă o țâglă să plutească?
‒ Nu numa că nu m-or crezut, da or râs. Și Nuțu m-o împins și m-o făcut proastă.
‒ Care Nuțu? A lu Nicoară sau ăla care stă la blocuri?
‒ Hăl de la blocuri.
‒ Mne. Nici un bai. Pe mine nu mă ntereseaza ce zâc ăi de la blocuri.
‒ Nici pe mine.
‒ Io cu Nuțu Nicoara îs preten bun.
‒ Și io.
‒ Nuțu Nicoara mi-o dat iarna trecută sania lui. De căte ori i-am cerut-o, nu mi-o zis nu. Așa de bună-i sania aia…
‒ Da-i pre gre.
‒ Îi gre, că are tălpici din fer gros. Alea cu tălpici de lemn și tablă deasupra îs ușoare, da mai greu de mânat.
‒ Nu cred. Contează câți îs pe sanie, care conduce, și care ajuta la frânat.
‒ Anu ăsta încă n-o venit zăpada.
‒ Mâne, poimâne o sa ningă. Ne-o spus buna azi dimineață, că nici cloța n-o dat ou. Nu dă ou când vine de la munte miros de nor cu zăpadă.

Lelica scoate din buzunar o caramea și o pune în palma lui Firuț.
‒ Și tu?
‒ Io mai am una. Da vezi să nu mânci și hârtia. Hârtia trăbă s-o scuipi.

Peste curtea, ca o fotografie alb negru, se mai zăresc doar câteva din rotunjimile pietrei de râu de odinioară. Din întreaga curte a mai rămas un colț. În rest, o banală întindere de asfalt. O clădire înaltă de beton și sticlă se ridică pe locul unde odinioară copiii descopereau minuni chiar și într-o așchie ruptă.