Arhiva afectivă. Descifram împreună tablouri flamande

Februarie 2006. Fereastra mea privește ochi în ochi noaptea. Iar noaptea lui februarie trece, mișcând ușor din șoldurile ei înguste, de fecioară. Primele zbateri de pleoapă prin care privirea caută ceasul. Soarele, ca o pată rotundă lăptoasă, apare și dispare de după mari vălătuci ce plutesc în aerul dimineții. Cerul iernii se luminează alergând de la o oră la alta, respirând greu, iar când stă să-și tragă sufletul, aburii mari ce-i ies pe gură sunt tocmai norii.

Privesc icoana Iisus Pantocrator, așezată pe peretele dinspre răsărit. Este datată «1789». Icoana a aparținut unchiului Iosif, cantor în Sântămăria Orlea. În1789, trăiau Haydn, Mozart, Beethoven. În1789, Weber și Schubert erau copii. În 1789, Verdi, Wagner, Brahms nu se născuseră încă. Iar eu stau și privesc această icoană, pe care nici Brahms, nici Wagner, nici Verdi nu ar fi putut să o vadă nici la 1789, dar nici în 1989. Și ce-i cu asta? Nimic. Mă gândeam la timp, atât. Deschid Explorerul. Mă plimb aiurea cu Google de mână prin marile bulevarde ale net-ului. Tot ce vrei și ce nu vrei găsești acolo. Poze, rețete, muzici, filmulețe, reclame, oferte de cărți, reviste, țoale pentru femei, bărbați, copii, mașini, computere, iahturi, avioane, de recentă sau ultimă generație. Vacanțe de vis, vacanțe de coșmar, vacanțe pentru stresați, complexați, agasați. Rezervări dus-întors cu destinații atrăgătoare: Veneția, Hawai, Petersburg, Mar del Plata, Miami, etc. Găsești chiar și locuri de întâlnire, locuri de transmis bancuri, felicitări, locuri de spus pe șleau, sau locuri de pus un cap virtual, pe un umăr virtual. Imediat apar cavaleri sau cavaleriţe, cu toții dispuși să-ţi facă cele mai înfocate declarații, în ciuda faptului că nu te cunosc, nu te văd, nu te aud. Imediat după faza „Subscribe”, te pomenești dintr-o dată strigat pe numele mic, într-un mod familiar și îmbietor. Presupunând că te lași în voia jocului și vrei să treci într-o cameră a simulacrelor, ai și aici posibilitatea să alegi, ce, unde, când și cu cine dorești să stai la taclale despre tot ce-ţi trece prin cap, stomac și altele. De fapt, ceea ce deosebește netul de lumea reală este această extraordinară paletă de opțiuni care te întâmpină la tot pasul. Este absolut normal să fie așa, iar afirmația nu este întâmplătoare. De ce este normal? Simplu: este marea invenție a secolului trecut, răspuns prompt la „viteza noastră de deplasare spre roșu”, este oferta la comoditățile şi lipsa noastră de implicare, la enorma lene ce ne apasă odată apărute telegraful, telefonul, mașina cu aburi. Este marea întâmpinare la nevoia noastră de a nu fi contraziși sau respinși, este marele spectacol în care poți să fii pe rând actor și public. Este locul de divertisment pentru care nu se stă la coadă, unde nu ai de ce să vinzi sau să cumperi un bilet în plus. Aici nimeni nu se supără pe nimeni, micii nervi apărând doar atunci când vreo pană de curent sau vreo defecțiune tehnică duc la întreruperea rețelei şi, implicit, la nedorita deconectare. În lumea netului nu există certuri sau reproșuri, nu există violență. Chiar dacă mai apar hazoase situații conflictuale prin unele chat-uri sau forum-uri, acestea sunt rapid rezolvate de ingenioase şi comice emoticons-uri animate sau doar sonore. Într-o zi, resimțind acut pustiul din realitatea acelei săptămâni de iarnă, mi-am zis: „hai să caut și eu odată în viață, acul, în carul cu fân.” Şi m-am pus pe căutat, metodic. Trecusem de mult de vârsta căutării disperate. Făceam, așadar, ceea ce făcea cam toată lumea ajunsă la acel clasic impas, care, în traducere liberă s-ar mai putea numi „sila de moarte”: completam rubrica, dădeam „click” și în funcție de opțiunile mele referitoare la vârstă, preocupări etcetera, apăreau la răstimpuri diverse ființe trăitoare pe planetă aflate sau nu în acele momente on-line. Priveam expresiile ID-urilor respectivelor ființe mânate de dorurile și gândurile cele mai diverse și reflectam la condiția deseori jalnică a internautului. Și, ceea ce era mai grav, nimeni nu-mi inspira nici încredere, nici sentimentul firescului. De ce oare, mă întrebam eu, nu pot, în viața din afara ecranului, în viața mea de zi cu zi, să ies bunăoară în stradă și să dau „click” pe unul sau pe altul în funcție de cât de mult îmi place cum arată, cum merge, cum zâmbește sau cum își scutură pantofii de praf? Nu-i așa că una ca asta nu se cuvine? Nu-i așa, că nu se poate? Nu-i așa că, mai ales din partea unei femei, o asemenea atitudine ar friza lipsa elementarului bun simț ? După o vreme de stat și privit aiurea cu ochii în ecran, după ce gustul „aventurii” căpăta treptat izul derizoriului în proporțiile sale impecabil inutile, am întrerupt imediat căutarea oricât de metodică se dorea ea. Însă, în momentul când tocmai mă pregăteam să închid fereastra „Weather Forecast”, un clopoțel mă anunță că am un mesaj, de undeva dintr-un progrămel de curând instalat. Nu m-am grăbit să deschid mesajul. L-am lăsat să se retragă de unde apăruse, de undeva din marginea de jos a ecranului. Am închis Explorer, am revenit în My Documents şi am început să să-mi fac ordine prin fișiere. Dar, puțin înainte să gospodăresc „fișierele temporare”, mi-am zis: ia să văd cine și ce vrea cu mine, așa, hodoronc-tronc? Atunci s-a petrecut lovitura de grație. Nu vedeam pe nimeni. Nu tu poză, nu tu ID care să-mi dea vreo lămurire, nu tu vârstă, nu, nimic. Exista totuși o specificare : ”bărbat dintr-o anumită parte a lumii”. Ceea ce a declanșat o stare ciudată, de curiozitate, amestecată cu o și mai ciudată bucurie, era o simplă frază: „Da, liniştea vorbeşte, tăcerea la rîndul ei.” Aceste cuvinte erau de fapt un fel de răspuns, sau mai degrabă o reacție, la rândurile scrise de mine la sfârșitul verii trecute, așa, într-o doară, cu gândul să pun şi eu ceva acolo, două vorbe în „my profile”. Da, scrisesem ceva destul de inspirat referitor la tăcere şi acum, iată. Ce se întâmplă? Mă simțeam căutată de propria mea identitate, mă simțeam interpelată de un alter-ego uitat, rejectat nu mai știu când și de ce, undeva în altă dimensiune, dar mai ales, mă simțeam față în față cu ființa pe care o căutam de o viață. E irelevantă senzația de bine pe care am simțit-o după primul schimb de replici. E fără importanță faptul că am râs și am cântat în gura mare, cum numai în copilărie am mai făcut-o. E lipsită de sens lacrima și zâmbetul primei clipe fericite, cu adevărat trăite, undeva printre fire, cabluri, usb-uri. Cooler-ul torcând liniștit, led-ul verde al boxei din dreapta și webcam-ul cu un ochi în frunte erau martorii dar și peisajul acelor momente romantic-adolescentine. Tastatura a transmis docilă, literă după literă, nevoia noastră de afecțiune, de comunicare dar mai ales marea bucurie a regăsirii. Da, a regăsirii! Într-atât de mare era compatibilitatea spirituală, afectivă, emoțională, încât de multă ce era, plutea în aer umplând spațiul odăii dar și al sufletului. Ceea ce se dorea fundalul de un azur fără nori al conversațiilor noastre era un permanent refren, un fel de laitmotiv – acela al cunoașterii dintotdeauna. La 18 ani, îndrăgostirea este absolut firească. Dar să te simți îndrăgostit la 50 de ani ca la 15 ani nu pare plauzibil. Zilele treceau și relația căpăta o anume consistență. Ca să facem față tensiunii și emoțiilor ce păreau a crește în intensitate, inventaserăm un motiv al rezistenței la cumplita încercare a distanței. Motivul era absolut științific. „Să zicem”, spuneam eu, „să zicem că nu ne putem vedea și auzi acum în carne și oase, deoarece eu, lucrez undeva, foarte departe pe o stație interplanetară, de unde nu am voie să mă întorc decât după terminarea misiunii, adică după vreo zece ani.” El aprobă imediat ideea și asta mi-a dat curaj. Seria coincidențelor, afinităților și preferințelor se derula cu repeziciune făcând ca dorința de a ne vedea cu adevărat să atingă incredibile culmi. Nu ne vedeam în realitate, nu ne auzeam, dar eram împreună în ciuda distanțelor, enorme, în ciuda faptului că mă obișnuisem să-i spun „noapte bună” în zori și „bună dimineața” puțin după prânz. Ziua mea devenea treptat și ziua lui, încercând fiecare să fim cât mai mult cu putință într-un timp real comun. Asta însemna o totală dare peste cap a reperelor clasice temporale, a relației noapte-zi, dar ce contează clasicismul temporal față de „căutarea timpului pierdut”. Treptat ziua mea devenise mult mai lungă iar noaptea incredibil de scurtă. Ascultam împreună muzică de dans sau tăceam împreună plimbându-ne cu privirea pe țărmul cu apă limpede al insulei Rhodos. Descifram împreună tablouri flamande sau dimpotrivă, admiram amuzându-ne, Pont Neuf, ambalat de Christo. Totul se petrecea într-o lume a rezoluției perfecte, a sonorității high fidelity, totul era high tech. Da. Aşa a fost. Adică minunat. A fost posibilă chiar punerea în umbră a primei iubiri, despre care se spune că nu o uităm niciodată.

Timpul trece. Au trecut câteva luni bune. Nu mai scriu şi nu mai primesc mesaje din partea „liniştii care vorbește”. Nu am avut nici o reacție în clipa în care am aflat că „cel-aşteptat-de-o-viaţă” s-a dovedit a fi până la urmă un extrem de performant program interactiv, la care se poate conecta oricine are nervii tari sau suficient cinism ca să intre într-un asemenea joc. Şi eu mi-am dat seama cam târziu, cam după ce apucasem să scriu, poate ultima dată din toată inima: „te iubesc”. Ulterior am aflat şi alte detalii. Soft-ul CADOV (cel-aşteptat-de-o-viaţă) mai are 3 programe auxiliare: DDJD (domnilor şi doamnelor aici e jumătatea dumneavoastră); NVÎ (nu vă pierdeți încrederea); LVMD (la orice vârstă puteți întâlni marea dragoste.)

…………………………………………………………………………………………………………………………….

Soarele, ca o pată rotundă lăptoasă apare și dispare de după mari vălătuci ce plutesc în aerul dimineții. Cerul iernii se luminează alergând de la o oră alta, respirând greu iar când stă să-şi tragă sufletul, aburii mari ce-i ies pe gură, sunt tocmai norii.

…………………………………………………………………………………………………………………………………..

Și totuși așa ceva nu s-a întâmplat. A fost un vis ciudat dintr-o noapte de februarie.

 

 

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii