Arhiva Afectivă. Din noianul întâmplărilor

Dacă gânditorul antic își trăgea miturile dintr-o lume a Reminiscențelor*, gânditorul de azi născocește cimilituri și zvonuri dintr-o lume a neîntâmplărilor.
Vorba lui Ion Creangă: „Se vede c-a și venit, devreme ce n-a mai venit”.
Dintr-un noian al neîntâmplărilor și-au extras descrierile toți cei care „au văzut nevăzutul”. Adică pe viteazul Elon călare pe un nor mestecând (în zbor planat) cu mare poftă un colț de pâine și un grăunte de sare, bucate tradiționale cu care a fost primit atunci când nu a venit.

Știm că basmele lumii vechi, apărute în urma unor întâmplări reale, au așternut apoi istorii sub forma legendelor sau snoavelor. Toate descriau mulțimi de fapte si năzdrăvănii mai vii sau mai șterse, după cum erau gândite și țesute în urzeala și bătătura fiecărei epoci.
…
Dar vremea poveștilor vine, trece, copiii se fac mari. Unii. Alții rămân toată viața lor copii. Iar dintre cei care rămân un fel de copii veșnici, face parte și cea care vă spune acum o nouă, scurtă istorie. Nu, nu vă așteptați la o istorioară în care este descrisă deosebirea dintre un pitic de grădină, unul de turtă dulce și unul din povestea fraților Grimm.
Voi încerca să vă spun mai puțin cunoscuta poveste despre Odinior și Odinioara. Odinioara (cu a!) era (la început), un cuvânt care a devenit un fel de persoană, în timp ce Odiniorul, era (tot la început) doar un personaj fantastic, motiv pentru care a preferat să rămână, ați ghicit, personaj fantastic. A preferat, dar nu i-a reușit…

Știu, e puțin dificil să înțelegeti de ce mă tot învârt în jurul cozii și de ce nu mă refer direct la termenul „odinioară” (cu ă).
Vă spun imediat cum stau lucrurile. Nu e chiar atât de simplu, dar mă încumet să aduc lămuriri.

În primul rând nu este vorba aici de cunoscuta întrebare:
„Odină-odinioară, cine-i cea mai frumoasă din țară?” Nu. Fiindcă Odinioara era chiar Țara, nu o regină mașteră a vreunei prințese, iar Odiniorul (care se pretindea personaj fantastic) era un prezident – vremelnic – ca toți prezidenții, de unde și vorba din popor „vremea-i caldă, vremea-i rece și toți prezidenții trece”.

Acum, dacă ați reținut că Odinioara (cu a!) este numele uneia, pe vremuri Țară, să vedem care a fost foarte pe scurt obârșia ei și cum s-a întâmplat de i s-a scurtat în asemenea hal obârșia.

Savanți de renume au răsfoit pergamente, manuscrise, cronici, incunabule, dicționare, periodice, dar și faimoasele numerotate cu roșu dosare cnsas. De ce cu roșu, e un mister pe cale de elucidare. Din toate aceste prețioase documente s-au tras sumedenii de concluzii de-a lungul timpului.
Concluziile se băteau cap în cap, unele cu altele, de-ți era mai mare dragul să le numeri cucuiele și spinările cotonogite.
Erau însă și confuzii demne de toată lauda și pe acestea mai ales se sprijineau când „adevărul” învățământului socialist științific, când „speculația” obscurantismului metafizic și desuet.
O furtună de idei s-a declanșat culminând cu o crâncenă bătălie între gânditori, filozofi și „onorați de cauză” (vezi honoris cauza).
A ținut cât a ținut furtuna și în cele din urmă apele s-au așezat, desigur în altă matcă.
De atunci istoria se tot rescrie după cele mai năstrușnice programe novatoare. Puterea de adaptare a localnicilor Odinioarei s-a dovedit de-a dreptul fascinantă. Cei de stânga au devenit de centru, sau centru dreapta, cei de dreapta au început să promoveze idei din arhetipurile gândirii stângiste. A ieșit un talmeș-balmeș de toată frumusețea. Și doar cine nu știe în câte culori uluitoare se poate schimba un cameleon, doar acela poate rămâne nedumerit. Așa se face că obârșia care se afla undeva cu niște mii de ani in urmă s-a scurtat ca prin minune, devenind peste noapte o născocire a câtorva capete luminate, romantice rău, și visătoare din cale afară.
Altfel spus recenții savanți, arheologi, istorici, i-au desființat pe vechii savanți, arheologi, istorici reducând cartea veche și grea de niste mii de ani a Odinioarei într-un maculator de vreo cinșpe pagini.
În timp ce Odinioara din fostă Țară respectată se transforma treptat într-un ghiveci experimental, alte Odinioare (și ele foste țări) își vedeau mai departe de viața lor.
Până într-o zi, când „o ceartă s-a iscat la o margine de sat”, cum bine zicea un cântec din bătrâni. Și iată că două Odinioare, vecine gard în gard, și întru câtva chiar neamuri, s-au luat la harță.
De zâzania iscată între cele două Odinioare vecine gard în gard, au aflat și unii de la Capătul Pământului. Și fiindcă se lăsase cu bubuieli, cu vieți distruse și cu oameni disperați alergând în toate părțile cerând ajutor și adăpost, Cei de la Capătul Pământului au decis care din cele două e Odinioare e mai năpăstuită. După ce au studiat situația pe toate părțile, Cei de la Capătul Pământului au hotărât că toate fostele țări actualmente Odinioare ale Lumii, trebuie să ajute mai ales Odinioara năpăstuită.
Atunci nu se știe din ce pricini, pretutindeni în lume treptat luminile s-au rărit, sobele de prin case s-au răcit, mâncarea s-a împuținat și mulți locuitori ai planetei s-au trezit peste noapte, ce sa vezi, direct în preistorie.
Cât a ținut preistoria asta nouă nu se știe, fiindcă, deși drumul până la fața locului nu e lung, mulți preferă să nu-l facă (încă). Ori fără martori nepărtinitori și reporteri in teren nu prea ai cum sa afli noutăți în direct.
De acea vedeți bine, trebuie să ne obișnuim să învățăm din povești mai ales atunci când ele se aștern aievea în fața ochilor noștri.

*http://cezarflorea.ro/2018/04/01/basmele-romanilor-lazar-saineanu/