Arhiva Afectivă. Dragul de el, „Papa” Haydn…

Cel care a scris această compoziție, ca o jucărie cu steluțe, flori si zâne mici care zboară si dansează în ritmul unor clopoței nevăzuți, este “Papa Haydn”, cum bine l-a numit Mozart.

Iar ”Papa Haydn”, când era și el copil, vrând sa repete ceva la o tobă pe care nu o avea, (erau prea săraci sa aibă vreun instrument prin casă), a luat o oală de lut cu gura mai mare și a întins deasupra ei pânza unui sac găsit prin cămară. Apoi a luat o nuielușă și a început sa bată sacul bine întins și legat de gura oalei, care se pare că suna ca o tobă mai ciudată. Nu știm care erau cu exactitate sunetele, dar se știe că în odaie s-a făcut un mare nor alb, provenit din țesătura fină a sacului în care se ținuse până nu demult făina.

Tot Haydn este cel care o vreme a dormit direct pe podea iarna, deoarece familia la care s-a adăpostit, după ce a fost dat afară din Corul de băieți al bisericii Evanghelice, nu avea decât un singur pat.

Apoi, mai târziu puțin, când s-a mutat într-o casă cu cinci etaje la Viena, era fericit că era singur și putea studia cat îl țineau puterile la un pian vechi și mâncat de carii. În schimb, în cameră nu era nici o sobă, și iarna îngheța apa în ligheanul cu apa de spălat. Așa că, în fiecare dimineață cobora să-și ia apa proaspătă și rece, dar măcar neînghețată, de la fântâna din curte.

Când a ajuns mai mare, băiat tânăr și bun muzician fiind, s-a îndrăgostit de o fată. A aflat mai târziu că fata se pregătea să se călugărească. Părinții fetei însă i-au sugerat să se însoare cu sora mai mare a viitoarei călugărițe. Iar Haydn, jenat să refuze, mai ales că părinții fetelor l-au ajutat deseori cu diverse prilejuri, a acceptat să se însoare cu fata cea mare de care nu era de fel îndrăgostit. Doar așa, din simț al onoarei. Și-a îngreunat mult soarta cu această însurătoare. Nevasta era căpoasă și bigotă. Și mai făcea și prostii de genul: rupea foi din partiturile scrise de Haydn ca să-și pună părul pe moațe, sau, mai rău, rupea foi – fragmente din compoziții, așezându-le apoi sub plăcinte, în tavă, ca să absoarbă uleiul…

Către sfârșitul anului 1803, starea lui Haydn s-a deteriorat atât de mult încât fizic a devenit incapabil să compună. Suferea de slăbiciune, amețeli, incapacitate de concentrare și picioare dureros umflate. Deoarece diagnosticul era incert pe vremea aceea și era dificil ca boala exactă să poată fi identificată au existat voci în zilele noastre care sugerau arterioscleroza.

Boala a fost deosebit de grea pentru Haydn. Deși noiane de idei muzicale îi veneau mereu în gânduri, nu le mai putea pune pe hârtie, nu le mai putea lucra ca noi compoziții. Biograful său, Dies, notează despre o mărturisire a lui Haydn din 1806:

„Trebuie să am ceva de făcut – de obicei ideile muzicale mă urmăresc, până la tortură, nu pot scăpa de ele, stau ca niște ziduri în fața mea. Dacă este un allegro care mă urmărește, pulsul meu continuă să bată mai repede, nu pot dormi. Dacă este un adagio, atunci observ că pulsul meu bate încet. Imaginația mea se joacă cu mine ca și cum aș fi un pian.”

Apoi Haydn a zâmbit, s-a înroșit la față, și a continuat: „Eu sunt într-adevăr un fel de pian viu.”

În timpul bolii sale, Haydn a găsit adesea consolare stând la pian și cântând „Imnul împăratului”. Un triumfător final a avut loc la 27 martie 1808, când în onoarea sa a fost organizat un concert cu oratoriul ”Creațiunea”.

În sunet de trompete și tobe, compozitorul fără putere, firav din pricina bolii a fost adus în sală pe un fotoliu unde a fost întâmpinat de Beethoven. Salieri a dirijat spectacolul, de față fiind mulți alți muzicieni și membri ai aristocrației. Haydn a fost atât mișcat, atât de epuizat de emoție încât la pauză a trebuit să plece.

Haydn a mai trăit încă 14 luni. Ultimele sale zile nu au fost deloc senine, deoarece în mai 1809 armata franceză condusă de Napoleon a lansat un atac asupra Vienei, iar la 10 mai a bombardat cartierul în care se afla locuința sa. Forțele armate franceze se aflau în război cu Austria de la jumătatea lunii aprilie și după succesele de la Abensberg, Landshut și Eckmuhl împăratul Napoleon avea acum capitala în vizorul său. Staționând cu 20 de obuziere în jurul orașului, Napoleon și-a început bombardamentul în primele ore ale zilei. În timp ce obuzele cădeau în jurul lor, locuitorii Vienei au fost cuprinși de panică. Ludwig van Beethoven s-a îndreptat spre subsolul casei fratelui său, Carl, unde, temându-se de o și mai gravă deteriorare a auzului său aflat deja în declin, și-a acoperit urechile cu perne. Joseph Haydn, s-a dovedit a fi o prezență liniștitoare. Potrivit biografului Griesinger: „Patru focuri de armă au căzut, zguduind ferestrele și ușile casei sale. Cu voce tare a strigat către oamenii săi, alarmați și speriați: „Nu vă fie frică, copii, unde este Haydn, nici un rău nu poate ajunge la voi!”. Dar, deși cu greu rostise aceste cuvinte curajoase, întregul său trup a început să tremure. Au urmat mai multe bombardamente până când, la 13 mai, orașul a căzut în mâinile francezilor.

La 17 mai, un ofițer francez de cavalerie pe nume Clément Sulemy a venit să-și arate respectul și a cântat, cu multă pricepere, în fața compozitorului o arie din Creațiunea lui Haydn.

”Sulemy a cântat într-un stil atât de bărbătesc, atât de sublim, atât de convingător, cu atâta autentică muzicalitate, încât Haydn nu și-a putut reține lacrimile de bucurie și l-a asigurat pe cântăreț, precum și pe oamenii din casa sa, că nu a mai auzit niciodată acea arie cântată într-un mod atât de magistral. După o jumătate de oră de vizită, ofițerul Clément Sulemy și-a înșeuat calul pentru a merge mai departe împotriva inamicului. Se crede ofițerul că a fost ucis pe 22 mai în bătălia de la Aspern, unde, în încercarea de a traversa Dunărea, francezii au suferit o înfrângere surpriză. La doar câteva zile după cel mai faimos moment al său, în care a adus seninătate unui mare compozitor în ultimele sale zile, Sulemy a devenit încă o victimă a unui conflict din ce în ce mai sângeros.” (dintr-o scrisoare a compozitorului și pianistului Andreas Steicher).

…..

Deseori uităm că nume ilustre ale Artelor, Muzicii, Teatrului, Literaturii au avut parte nu doar de glorie, dar și de momente mai puțin plăcute. Ba, mai mult decât atât, pentru mulți din cei ce azi au devenit nume de instituții, de muzee sau case memoriale, viața nu a fost decât o înșiruire de umilințe și zbateri în anonimat.

Istoria Culturii Universale conține destule pagini de adevăr amestecat cu inserții false, de autentic bruiat cu zvonuri induse de dragul de a mai înlocui o statuie cu alta.

Războaie sau răfuieli diverse dărâma sau reabilitează câte un text, câte o operă, câte un tablou.

Fresca de la Ateneu a stat acoperită zeci de ani; Wagner era considerat compozitorul unui singur fel de public; să citești teatrul lui Eugen Ionescu era de neconceput în anii 60… Exemplele sunt nenumărate. Așadar, nu doar plecând de la Haydn putem depăna multe povești despre „cum a fost” sau „cum se crede că a fost” istoria în general…

Dificil pentru multă lume este (a fost, si poate va mai fi) să descopere unghiul obiectiv de unde se poate observa mai bine contextul, nu doar evenimentul în sine. Pentru asta însă nu e nevoie decât de răbdare, de respect și de ceva mai multa informație.

Griesinger, Georg August (1963). „Biographical Notes Concerning Joseph Haydn

https://www.britannica.com/biography/Joseph-Haydn

https://www.classical-music.com/features/articles/how-napoleon-honoured-haydn-during-his-invasion-of-vienna/