Arhiva Afectivă. Drumul cu dale de bazalt

– Unde te-ai cazat? mă întrebă Cheți privind în zare elicopterul care făcea cercuri deasupra pădurii Covaciului. Felul în care curiozitatea ei nu dezvăluia nimic primitor, îmi reprimă pe loc intenția de a-i răspunde pe loc. Nu mă așteptam de la mustăcioasa felină, oricât de școlită și hiper-tehnologizată ar fi fost ea, la vreun semn de amabilitate. Ospitalitate la pisici? Să fim serioși. Prin minte îmi treceau răzlețe nedumeriri și nu dibuiam rostul întrebării ei. Uitând că madam Cheți citește gândurile oricui, am auzit-o vorbind cu glas domol:
– Te-am întrebat „omenește”, deși nu-mi stă în fire. Dacă până la urmă ai revenit în satul nostru, pot să-ți dau o fișă de acces la una din odăile casei de oaspeți din complexul Miheț și fiii. Presupun că până acum nu ai găsit o cazare convenabilă fiindcă nici nu ai căutat-o, nu-i așa?
– Nnn… Nu am găsit fiindcă nu am căutat.
– Răspuns imitativ. Ai putea gândi singură câteva clipe?
– Mă voi strădui.
– Observ că ai mari dificultăți. În timp ce îți căutai cuvintele, în mintea ta a apărut propoziția interogativă: De ce Miheț și fiul și nu Miheț & son? nu-i așa? Ei bine, un prim succes al Comandamentului a fost revenirea la limba română.
– Uite ce e, iscoditoare doamnă Cheți, dacă ai de gând să-mi spionezi gândirea în halul ăsta las baltă tot, renunț să mai scriu despre salcâmeni și mă întorc la preocupări banale, lipsite de riscuri și suspiciuni.
– Asta da reacție de ființă vie cu sânge cald! zise Cheți sărind pe umărul meu așa cum odinioară sărise pe umărul Ravecăi când mergea la clacă. Mutându-se apoi pe o ulucă apropiată se înălță din șezut și spuse pe un ton aproape declamativ: Eu nu spionez, eu interceptez! Am un sistem atât de complex de senzori și relee încât fără nici un efort preiau cam tot ce se emite în eter.
Pășim amândouă pe ulița năpădită de iarbă care leagă livada familiei Miheț de ceea ce știam că fusese drumul mare. Dar cel colbuit, cu brusturi și păpădii pe margine, era acum o întindere cu dale de bazalt în care cerul cu nori cu tot se reflecta ca într-un fluviu de piatră. Cheți, simțind că e momentul să mă instruiască începu un mini curs de actualizare privind noutăți despre unele schimbări ale locului.
– Materialele pentru construirea drumului au fost aduse de la cariera Racoș. Ai auzit de ea?
– Nu. Chiar nu. Sunt o ignorantă, sau mai rău?
– Mă abțin de la comentarii critice. Ești în stare să ameninți iarăși cu despărțirea definitivă de salcâmeni și nu de asta te-am așteptat.
– Vrei să spui că TU m-ai așteptat? Cum? Nu eu am dat de tine?
– Ne-am așteptat una pe cealaltă, așa e în viață uneori dar nu ne dăm seama, fie de teamă, fie din neatenție.
Despre cariera Racoș ar fi trebuit să ai cunoștință mai demult dacă zici că ești ardeleancă. În anul 106 la Racoș se afla baza militară a lui Decebal. Aici a fost găsit și acel bizar cui vechi de vreo 2000 de ani de care nu se prinde rugina. Rezervația naturală cu impresionantele ei coloane de bazalt a pus comuna Racoș la loc de cinste pe hărțile celor care studiază rețeaua de fortificații dacice. Pentru mai multe amănunte te sfătuiesc să înveți limba locului, e mai sănătos așa. Nu ar strica – dacă vei ajunge vreodată pe acel meleag – să te descurci cât de cât folosind cuvinte din limba maghiară, romă, germană, și a altor etnii care trăiesc în acea zonă.
– Și dacă nu știu decât românește?
– Cauți să intri in vorbă doar cu românii de acolo, ce e atât de greu de înțeles? Nu te obligă nimeni, în țara ta, să începi o discuție într-o limbă necunoscută ție. Dar dacă nimerești în localități în care românii sunt în minoritate, te adaptezi situației. Nu e nimic nou în asta. Așa a fost dintotdeauna.
– Și Decebal cum se înțelegea cu cei de aici?
– Cei de aici, de acum, nu au nimic în comun cu Decebal, asta trebuie tu să ții minte. Tot așa cum scheletul unui mastodont vechi de vreo trei milioane de ani, descoperit tot la Racoș, nu are nici el nimic de împărțit cu Decebal.
– Când a fost găsit acest schelet de strămoș al mamutului?
– Prin 2008, în timpul unor lucrări de excavare la mina din Racoșul de Sus.
Se întuneca treptat. De undeva dinspre Tri Plopi venea o negură prevestitoare de furtună. Treceam pe lângă porțile caselor cunoscute de mine în Salcâmu Mic în timpul pandemiei. Atunci totul era animat, plin de viață și năstrușnicie. Acum o liniște ciudată domnea pretutindeni. Chiar și culoarea livezilor era alta.
În dreptul casei Floarei Talion ne-am oprit. Cățărată pe poarta casei Cheți înclină capul într-o parte ca și când o mână nevăzută i-ar fi mângâiat creștetul.
– Nu-i acasă Floarea? întreb.
– Floarea s-a mutat după pandemie lângă Vatra Dornei.
– La Dimancea Sorin, iubitul ei din tabăra de pionieri?
– Ce să caute ea la un om însurat, tată și bunic?
– Atunci?
– Și- a găsit de lucru la stațiunea meteorologică din Rarău.
Dar nu face meteorologie ci studiază flora și fauna locului. Speră să poată reconstitui macar o parte din rețetarul care a dispărut atunci când nenorocitul parlamentar Săroi a furat faimosul cufăr din podul casei avocatului, casa aceea devenită dispensar după naționalizare. Pentru cufărul acela s-a întors din Franța cine crezi? Doctorul Medveș! Da, pe când era stagiar, descoperise Medveș cufărul. Și despre minunăția aceea nu vorbise niciodată cu nimeni. Și iată-l întors din Franța! Îți dai seama? Crezând că va începe o afacere profitabilă aici în Salcâmu Mic, a renunțat la Paris. Un aiurit…
– Cheți, dar nu e nevoie… Eu am scris despre toate astea…
– Ba e nevoie! Că acum, dacă te ocupi iarăși de salcâmeni, trebuie reamintite punctele cheie ale Cronicii. Au trecut aproape trei ani și lumea a uitat. Ba unii nici măcar nu au citit-o. Mai departe, a fost așa: nemernicul Săroi care a aflat ultimul despre valoarea cufărului, iute, iute, s-a gândit să vândă în Belgia acea comoară inestimabilă. Dar înscrisurile și caietele, unele din anul 1887, în care erau inventariate și descrise formule de preparare ale plantelor vindecătoare din zona Salcâmu Mic, Pădurea Covaciului și împrejurimi, odată ajunse la Bruxelles s-au transformat într-un maldăr de hârtii vechi decolorate, toate goale. Savantul de renume mondial Van den Haeft jignit la culme că a fost fraierit cu „marea afacere”,  l-a dat afară pe Săroi dezinfectând biroul cu lampa de ultraviolete.
– Dacă ar fi știut nu doar de către cine, ci cum s-au transformat acele caiete prețioase în maculatură jalnică, Van den Haeft ar fi câștigat pe loc un premiu pentru știință.
– Ai dreptate, îmi spuse Cheți privindu-mă de data asta, ca o pisică absolut normală.

(Va urma)