Arhiva Afectivă. Funia de nisip

Nimic nu mai stă azi în calea veștilor ce întunecă sufletul și mintea. Circulă libere și atacă în voie spiritele vulnerabile. Așa se întâmplă că anunțurile „de groază” ne țintuiesc în spaime și restricții. Veștile proaste și zvonurile sunt cele care „își fac cu adevărat treaba” – ca să folosesc o expresie mult uzitată. Felul în care nu doar veștile, dar și „autoritățile își fac treaba”, e simțit „în direct” de toată suflarea omenească în acest prea-luminat-de-reclame secol. Trăim între lumi. Între virtual și realitate. La noi, de pildă, până și ziua Bunei Vestiri a devenit din zi de sărbătoare, o zi obișnuită cu niscaiva flori și iconițe virtuale trimise sub forma mesajelor sau emailurilor. Așa s-au derulat faptele, încât treptat, prin „transfer de date”, sacralitatea a ajuns sub click. „Aici suntem!” ne spun pe rând sfinții și sfintele tuturor cultelor din toate calendarele editate, photoshopate, și „opțional” downloadate.

Iar cursorul caută, caută, în timp ce sufletul rătăcește, rătăcește.
O poveste veche care descrie cum veștile crunte pot schimba peste măsură mentalitatea și soarta unui ținut, este cunoscuta „Țară fără bătrâni” a lui V. A. Urechia*. Citind-o aflăm ce s-a întâmplat în acea „țară îndepărtată” atunci când amenințarea unora s-a dovedit a fi mai puternică decât judecata altora.

Țara fără bătrâni. (după V.A.Urechia)

Se spune că într-o ţară îndepărtată, tineretul s-a hotărât să-i ucidă pe toţi bătrânii. „De ce numai bătrânii să fie mari slujitori ai ţării? Cât au să-şi mai scoată căciula din cap înaintea bătrânilor?” ziceau cei tineri. Şi, într-o noapte, s-au apucat voinicii de tineri de au ucis pe toţi bătrânii. Numai un fiu mai cu suflet n-a cutezat să-l ucidă pe tatăl său, ci l-a luat şi l-a ascuns într-o peşteră, unde nimeni nu-l putea găsi. Nemaifiind bătrâni, a chemat atunci Vodă, în divan şi în toate slujbele, numai oameni tineri. Din toate bărbile marilor sfetnici ai lui Vodă, n-ai fi putut lega o bidinea, iar din toate mustăţile judecătorilor, nu puteai alege măcar un fuioraş. Dar iată, că ţara aceea era vecină cu un neam duşman, care ca uliul pândea de mult să pună gheara pe bogăţiile ei. – „A sosit ceasul”, ziseră cârmuitorii neamului vecin. „Şi-au ucis bătrânii, e vremea să le ocupăm ţara”. Dar cum să înceapă cearta? Că, de, chiar când începi o gâlceavă din senin, tot vrei să creadă lumea că dreptatea e de partea ta. Şi ce s-au gândit viclenii: – „Să cerem înapoi de la tinerii vecini, funia pe care strămoşii noştri le-au împrumutat-o cândva strămoşilor tineretului. Iar de nu ne-or da-o în trei zile, le luăm ţara amanet şi amanetul rămâne pe urmă al nostru pe vecie”. Dar ce fel de funie voiau viclenii de vecini?- „Funia împrumutată de la strămoşii noştri – ziceau ei – era împletită din fire de nisip”.

— „Ei, ce mare lucru”, – zise sfetnicii lui Vodă din ţara tineretului, care nu ştiau nimic despre această funie. – „O să le dăm funia şi o să fim în pace cu vecinii noştri”. Însă nimeni nu ştia unde se putea găsi această funie. Ei, şi pentru că n-au găsit-o, ce şi-au zis:- „Vom face iute alta”.

Şi, deîndată, pe toate drumurile răsunau tobele şi glasul crainicilor, care strigau la răscrucile drumurilor, să poftească la stăpânire toţi meşterii de frânghii, c-o să le iasă câştig mare.

Se adunară mulţi meşteri, cărora tinerii de la stăpânire le porunciră să facă în trei zile un stânjen de funie din fire de nisip, că de nu, va fi vai ş-amar de ei. Şi au început lucrul. Au frământat nisipul, l-au întins, dar funia nu se putea împleti. Trecu termenul pus de neamul duşman, dar funie… nimic.

Atunci vecinul viclean porneşte război împotriva tineretului.- „Vai, ce ne facem?” – se întrebau cu toţii, „Suntem pierduţi”. Atunci Vodă cheamă la sfat pe tinerii săi sfetnici şi ţinu sfatul din zorii zilei până în noaptea adâncă.

Iată că între sfetnici era şi fiul cel cu suflet bun, care nu şi-a ucis tatăl. Frământat şi el de cele ce s-au discutat în divan, a doua zi merge la peşteră să-i ducă tatălui său schimburile albe cu miros de levănţică şi de sulfină. Şi-l vede bătrânul tată dus pe gânduri şi amărât. – „Ce ai fiule?”- „Ce să am? Iaca, stăm rău, că uite aşa… uite pe dincolo”…Şi povesti cu de-amănuntul, povestea cu vecinul cel viclean.- „Păi de atâta vă supăraţi, voi, copii? Răspundeţi-i duşmanului aşa: „Moşii şi strămoşii noştri, când au împrumutat funia ce ne cereţi acum înapoi, au zis strămoşilor voştri: tăiaţi din funie un capăt să vă rămână de probă, de model. Aşa că, daţi-ne capătul de funie, ca după el să facem funia întreagă”.

Noi nu avem de înapoiat nimănui o funie de nisip. Nu am ajuns la acea situație limită.
Avem, în schimb, dreptul de a învăța cum să ne vindecăm în plină pandemie de molima lipsei de comunicare.

Recunoscând realitatea așa cum este ea și încercând să-i descurcăm ițele, am demonstra că un prim pas către celălalt este posibil.
Chiar dacă celălalt are convingeri și țeluri aparent demodate.

VAUrechia -Din tainele unei vieți

VAUrechia Istoria Romaniloru_1891

VAUrechia_Dedicatia către A.D.Xenopol

*Vasile Alexandrescu-Urechia

1834 – 1901 istoric, scriitor, om politic membru fondator al Academiei Române.

https://acad.ro/bdar/armembriLit.php?vidT=U

https://historic.ro/v-a-urechia-istoria-romaniloru.html