Arhiva Afectivă. Înșelătorul drum scurt

Lume, soare, nădușeală, muzici amețite, tâșnitori fără presiune, praf, șine de tramvai încinse sub lumina amiezii, asfaltul moale în care poți vedea imprimate tălpile trecătorilor – toate sunt doar schițe sumare alcătuind imaginea unei zile de caniculă din fostul Mic Paris.

Când căldura devine insuportabilă, nu știi unde să-ți găsești scăparea. Unii fug la mare, alții la munte, cei înstăriți pleacă în croaziere, cei chivernisiți pleacă la țară, orășenii care au curți cu boltă se ascund sub frunze privind la strugurii care se coc sub soarele arzător. În chip ciudat, deși dintotdeauna oamenii știu că orice ar face ei, ”vara e cald și iarna e frig”, tot nu prididesc să se mire de ce vara bucureșteană e atât de fioroasă.

Puțini sunt cei care își mai amintesc de faimoasele ștranduri, de terase, de cârciumioarele stradale adunate sub umbra copertinelor sau de cinematografele-gradină cu fluturii și cu țânțarii lor cu tot.
Cum se face că mi-au rămas în memorie asemenea vacanțe bucureștene? Poate fiindcă mi-am trăit cu drag adolescența, începută dincolo de munți, în Apuseni, și continuată aici în orașul de pe Dâmbovița.

Nu numai că-mi amintesc, chiar retrăiesc o zi de iulie 1964. O revăd pe de-a întregul, cu bucuria telefoanelor de dimineață, cu nerăbdarea întâlnirii ”grupului de asalt” al ștrandului Băneasa. Iată-mă pășind în grabă printre rondurile de flori și artezienele din Parcul Icoanei, apoi tot eu alergând spre stația troleibuzului 82 din Piața Romană. Toate acestea sunt atât de vii în memoria mea afectivă.

O vacanță în vara anului 2022 are cu totul alte repere și nu poate fi asociată cu nimic din trecut.
Și asta nu doar din pricina prețurilor exorbitante presupuse de cazare și transport. Ceea ce îmi face acum stranie noțiunea de vacanță, fie ea la mare sau la munte, este absența ideii de turism, așa cum îl știam odinioară. Totul este astăzi excesiv motorizat. Rar mai vezi oameni drumețind la propriu. Au ajuns să pornească mașina și cei care au de cumpărat o pâine de la doar trei străzi distanță, sau să bea o cafea, tot undeva pe aproape. Iar ”oroarea” de a merge pe jos a atins cote atât de înalte încât turiștii, dar și localnicii au inventat pe loc sumedenii de scurtături pentru a ajunge cât mai repede dintr-un loc în altul.

Să nu credeți că am ceva împotriva economiei de timp, dimpotrivă. Când pot să evit un ocol inutil, mă bucur să aleg drumul cel mai scurt. Dar nu e mai puțin adevărat că există și cazuri în care ”scurtătura” poate să nu fie cea mai bună idee.

Mă aflam acum câteva luni în Predeal, oraș de munte cunoscut pentru puritatea aerului, cu străzile lui șerpuind în pantă, străzi în care se păstrează pe parcursul zilei mirosul de cetină adunat peste noapte, cu apusurile lui calme și cu serile lui răcoroase.

Pornisem pe aleea asfaltată care cobora spre oraș cu gândul să caut un aprozar. Mi-am amintit că undeva prin apropiere există o variantă scurtă a drumului spre magazine. Da, da, știu, aprozare nu mai există în ziua de azi dar mie îmi place să numesc ”aprozar” orice tarabă unde pot găsi zarzavat, legume, fructe. Drumul de la dealurile cu pensiuni spre orașul aflat mai spre vale, nu e lung, în cincisprezece minute ajungi la șoseaua principală. Dar, fiindcă oamenii sunt grăbiți și mereu dornici să ajungă repede la magazine, preferă scurtătura. Și unde credeți dumneavoastră că au descoperit turiștii sătui de drumeție drumul cel mai scurt spre oraș? Taman peste calea ferată!

Gara Predeal se află destul de aproape de cărăruia inventată de trecătorii grăbiți. Da, e adevărat, ea, cărăruia, este în traseul spre magazine. Doar că această cărăruie/scurtătură care înlesnește trecerea de pe o parte pe alta a căii ferate, presupune o țopăială printre traverse, peste mai multe perechi de șine, iar cărăruia salvatoare o zărești prin iarbă abia după ce ai depășit cu câțiva pași zona terasamentului.

Însă, în timp ce tu, vilegiaturist grăbit vrei să traversezi calea ferată în sens invers, dinspre oraș spre pensiunile de pe deal, descoperi că imaginea acelei felii de drum are o configurație diferită, deloc neglijabilă. Vizibilitatea în zona de traversare aleatorie, este considerabil redusă din pricina drumului discret cotit. Te afli în fața căii ferate dar nu vezi ce vine din dreapta ta. Iar dacă la ducere poți controla în linie aproape dreaptă ambele sensuri de circulație al trenurilor, la revenire trenul poate să apară de după cotitură fără să-l zărești decât în ultimul moment.

Este exact ce am zărit eu, un tren apărut în ultima clipă, la nici două secunde după ce am traversat calea ferată. Ajunsă în zona cu vizibilitate redusă am întors capul. Nu știu de ce. De după tufișul care acoperea o parte a drumului am zărit o locomotivă Diesel. Nu se auzise nimic înainte. Era liniște. Apoi un fâșâit slab și dintr-o dată trenul. Am făcut trei pași spre stânga zonei de refugiu. Tot nu se vedeau în linie dreaptă ambele sensuri de circulație. Mica și imperceptibila cotitură la care se adăuga și vegetația de pe margine, transformau ”scurtătura” în drumul rapid spre cea mai necugetată modalitate de a ”economisi” timp.