Nicolae Ciucă: Vom negocia cu toate forțele responsabile, astfel încât, într-o perioadă de timp cât mai scurtă, să reușim să alcătuim guvernul și să poată să fie aprobat în Parlament

Arhiva Afectivă. Între Heidegger și peștele de sticlă

A existat, și încă există această Românie a peștelui de sticlă și nu văd nimic rău în asta, fiindcă e o realitate. Am citit un articol scris în 2016 de Codruța Simina, aflând în urma lecturii nu doar ce știam că ne apropie de alții, mult mai sărmani, dar mai cu seamă ce nu știam că ne distanțează categoric de cei cu un avans al nivelului de trai de două trei sute de ani. Deosebirile, distanțările de alții ne vor urmări multă vreme, fiindcă sunt numeroase.
Asta nu au înțeles în trecut și nu înțeleg nici azi elitele, dar nici marea masă, nici progresiștii, nici scepticii, nici dacopații, nici monarhiștii, nici socialiștii, nici partidele “istorice”.

Avem mult kitsch la vedere, mult snobism, mult primitivism blajin. Avem multă admirație pentru cei care trec superiori prin fața porții noastre și nici o recunoștință pentru cei care, totuși, ne răspund la salut.

Avem sute de clădiri din beton si sticlă cu zeci de etaje, hoteluri de cinci stele, case de modă, case de pariuri, automobile de ultimă generație, internet de mare viteză, dar avem gări de provincie și școli fără toalete și apă curentă, căi ferate fără șine, drumuri neasfaltate, spitale fără personal suficient, elevi cu examene de bacalaureat amânate.

Suntem urmașii și trăitorii unei națiuni mult prea tinere. O sută de ani nu e mult. 1918-2018, doar acesta este timpul care s-a scurs. Drumul de la librăria de pe bulevard, unde se bea ceai englezesc și se citește Heidegger, până la casele unde mai există „mileuri” si pești de sticlă e încă unul foarte scurt. Mulți dintre cei care scriu articole critice despre Heidegger nu sunt din familii de conți sau marchizi. Nici măcar nu au studiat la Sorbona, Heidelberg sau Oxford. Mulți dintre cei care distribuie cărți de Proust în librării sau care dau sfaturi despre cosmetice din gama Roger & Gallet nu știu o boabă în franceză și da, se descalță la ușă, umblă în ciorapi, și chiar mai au câte o mamaie care tricotează „mileuri” pentru „bibilouri” sau pești de sticlă.

Așa zisa elită este o grămadă de domni și doamne, dar aproape toți provin din familii modeste. Cu toate acestea, aproape toți reprezentanții acestei elite nutresc dorința bizară de a fi tratați ca și când diploma universitară ar echivala un titlu nobiliar. Acest bonjurism preluat istoricește a îndepărtat mereu o parte a intelectualității de restul oamenilor. Convingerea că un agricultor sau un crescător de albine, un lucrător cu ziua sau un hamal ar fi incapabil vreodată să se ridice din condiția simplității a creat fixații de nezdruncinat în mentalul bonjuristului condus de dispreț și principii.

E inexistentă dorința de a gospodări, de a instrui, de a pune la crescut împreună un aluat în care tot ce este bun în fiecare să formeze hrana spirituală a unei societăți conștiente, demne și încrezătoare în puterea binelui.

Nu trebuie să ne așteptam la minuni. Nu avem cum să așteptam miracole când cei care ajung să bată suta de ani sunt excepții. Dar este foarte posibil ca după altă sută de ani, ziarele să nu mai pomenească despre români ca despre analfabeți, mâncători de lebede, cerșetori în metrouri, spărgători de bancomate sau hackeri de temut.


22 de cuvinte dintr-o lume dispărută
(fragmente)

Codruța Simina
Tatăl meu zidește case/Cocoțat pe schele
El cu fruntea lui ajunge/Până sus la stele.

Dacă versurile de mai sus nu vă produc un amestec de emoții și amintiri cu miros de motorină, e posibil să nu fi folosit niciodată cutiuța vietnameză, să nu fi tras niciodată cu un tuberman și să nu aveți habar cum se gătesc adidașii. Toate aceste expresii și multe altele făceau parte din viața cotidiană până acum 27 de ani. Erau cuvintele unei lumi dominate de teamă, în care soluțiile erau improvizate și realitatea era negată de dragul supraviețuirii. În acea lume, adulții de azi au copilărit și au început să viseze. Apoi au făcut, la rândul lor, copii, care nu mai știu mare lucru despre acele vremuri. Pentru ei, copiii de azi, dar și pentru nostalgicii comunismului, am alcătuit un mic glosar, cu 22 de cuvinte sau expresii care astăzi nu mai înseamnă aproape nimic.

Récamier (cu varianta „recameu”)

Piesă de rezistență în mobilierul perioadei comuniste – récamierul desemnează o canapea cu spătar și ladă pentru așternuturi. Era un must have într-o casă de oameni așezați – la fel ca vazele de rubin, tablourile cu vârfuri muntoase ori cu țigăncușa lui Aman, peștele de sticlă de pe televizor și macrameurile (vezi mai jos) de pe mese. Pentru a-ți cumpăra un récamier nou, puteai face un „ce-a-re” – adică să iei un împrumut de la Casa de Ajutor Reciproc (CAR), o structură de întrajutorare în care participanții depuneau lunar o parte din salariu și de unde, la nevoie, ridicau o sumă mai mare. Pe récamier s-au născut și s-au desfăcut familii, s-au citit Cireșarii și s-au privit orele de „purici” la televizor. Merită, așadar, un loc printre cele 22 de cuvinte de neuitat.

„Frații Petreuș”

Nu e sigur dacă românii au rezistat comunismului prin cultură, dar mai mult ca sigur că au rezistat prin umor. E și cazul „fraților Petreuș” – denumire populară dată unor pachete care conțineau doi pui pricăjiți, congelați „spate în spate”. Trebuie să vă imaginați dezolarea din Alimentarele anilor ’80: rafturile goale alternau cu rafturi pline cu conserve de pește, conserve de porc gelatinoase (Pork Luncheon Meat vă spune ceva?) ori cutii de creveți vietnamezi – una dintre puținele mărfuri de import care mai ajungeau în magazine în perioada în care Nicolae Ceaușescu decisese raționalizarea tuturor resurselor pentru a plăti datoria externă a României. Așadar, „s-au băgat frați Petreuș” era o veste care circula electric, din om în om, mai ales în orașele mici. Inevitabil, urma o coadă la care se stătea cu orele pentru a „prinde” marfă. Merită să ținem un moment de reculegere și pentru impersonalul din perioada comunistă: „se dădea” căldură, apă caldă sau vreun meci la televizor, „se băga” marfă în magazine și „se lua” curentul. Mai merită spus că denumirea vine de la frații Ștefan și Ion Petreuș, faimoși interpreți de muzică populară din Maramureș care cântau mereu împreună, unul la vioară, celălalt la zongoră (chitară cu mai puține corzi).

Adidași

Tot în categoria rezistenței prin umor intră și „adidașii” – denumire dată picioarelor de porc. În anii ’80, tot din motive de plată a datoriei externe, conducerea de partid și de stat a introdus rațiile la produse alimentare de bază – pâine, ouă, carne, ulei, unt, zahăr, făină etc. De pildă, un adult trebuia să se mulțumească lunar, asta dacă „se găsea”, cu 500 de grame de carne de porc și cu un kilogram de carne de pui. Fiecare cetățean primea o cartelă – adică un cartonaș cu rubrici, în care vânzătorul de la Alimentara bifa produsele de strictă necesitate. Imaginați-vă că stați la casă în Auchan sau la Mega Image, iar când vânzătoarea ajunge cu scanatul pe la jumătatea coșului plin de cumpărături, vă trimite cu năutul și laptele de quinoa înapoi la raft, că v-ați depășit rația lunară… Așa că ați putea să vă priviți părinții cu ceva mai multă admirație: pe vremea lor nu existau toate astea – existau „adidași” și „frați Petreuș” – și totuși au supraviețuit, ba au mai făcut și copii…

Cuplatul

Primul pas pentru a înțelege noțiunea de cuplat este acceptarea faptului că a existat o luuungă perioadă în istoria umanității când nu erau telefoane mobile, cu atât mai puțin smartphones. În această lungă perioadă a existat o perioadă scurtă, câteva decenii, în care oamenii au folosit telefoane fixe, cu receptor, fir și disc rotitor, pe care numărul era format cifră cu cifră, băgând degetul în locașul corespunzător. Doi abonați (de obicei, două familii) erau „cuplați” atunci când erau pe aceeași linie telefonică (chiar dacă aveau numere diferite), astfel că unul putea asculta convorbirile celuilalt. Dacă unul dintre cuplați vorbea, celălalt nu avea ton, astfel că trebuia să aștepte în caz că dorea să sune undeva. Mai interesant era când adolescentul voia să stea de povești pe îndelete, din camera lui, cu prietena sau prietenul, iubita sau iubitul, iar cuplatul ridica receptorul – ceea ce se întâmpla cu un sunet specific – și uita să-l mai pună în furcă.

Milieu/macrameu

Dacă aveai în casă recamier, nu se putea să nu ai și măcar o masă lăcuită, pe care trebuia să o ștergi cu asiduitate de praf și de „degete” și pe care se mânca doar la sărbători – și cu mare grijă. Ca să fie „frumoasă”, de regulă i se asorta și un macrameu – adică o broderie complicată, realizată din bucle de șnur, unite între ele cu nenumărate piciorușe și ochiuri croșetate cu acul. Poate vă mai amintiți romburile de cusături agățate de cheile de la dulapuri? – Dap, macrameuri și ele! Macrameurile erau rezervate camerelor „pentru musafiri” și, pe lângă poziția de pe mesele lăcuite, mai erau așezate în vitrinele de sticlă, sub bibelouri clasice precum cele cu balerină, cățel, pescar sau chinez bătrân.

Nechezol

Varianta comunistă pentru de-caf (decofeinizat), nechezolul era o combinație de cafea cu năut și ovăz, măcinate. Și se numea așa pentru că oamenii aveau umor și făcuseră legătura între furajele destinate cailor – adică ovăzul – și băutura lor de fiecare dimineață. De ce aveam nevoie de o „imitație” de cafea? Pentru că, așa cum spuneam, în obsesia de a plăti toată datoria externă a României, Nicolae Ceaușescu redusese drastic importurile. Iar înlocuitorii deveniseră omniprezenți, vinilin în loc de piele, mușama în loc de față de masă, linoleum pe post de parchet și așa mai departe.

Taxatoare

Era angajata companiei locale de transport în comun care stătea pe scaun lângă ușa din spate a autobuzului sau troleului și de la care trebuia să cumperi bilet imediat ce urcai.

Cartelă

Am pomenit înainte despre rațiile alimentare din anii ’80. Pentru ca oamenii să nu-și facă în cămară stocuri supranormative, cetățeanul trebuia să arate cartela dacă voia ceva produs de bază, iar vânzătorul era obligat să îi bifeze sortimentul cumpărat. Cartela era o bucată de carton pe care erau trecute cantitățile de carne, unt, ouă, zahăr sau ulei la care avea dreptul o familie. Când se termina rația dintr-o anumită categorie, nu mai puteai cumpăra acel produs decât în luna următoare. Pentru pâine existau cartele speciale, cu zilele lunii, iar rația era între 250 și 300 de grame pe zi. Cartela pierdută nu se înlocuia.

„Alendelon”

O altă idee creativă, această denumire populară a unui cojoc de piele, cu guler de blană răsfrânt și bogat. Era considerat o haină scumpă, care arăta că purtătorul ei are un statut privilegiat. Cam ca Alain Delon între actorii acelor vremuri.

Tergal

O țesătură sintetică, din care se făceau haine care nu prea țineau de cald. În toată perioada comunistă, firele naturale au fost înlocuite cu obstinație de materiale sintetice. Majoritatea hainelor sintetice erau incomode, greu de curățat și cam păstrau… mirosul de transpirație.

Neckermann

Catalogul magazinului german Neckermann, de unde românii nu aveau cum să cumpere, dar pe care îl răsfoiau pentru a-și imagina că ar putea deține odată acele lucruri. În România anilor ’70-’80, superlativul unei amenajări sau al unei case era că „arată ca-n Neckermann”.


https://pressone.ro/22-de-cuvinte-dintr-o-lume-disparuta


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

3 comentarii pentru articolul „Arhiva Afectivă. Între Heidegger și peștele de sticlă”

  • Si totusi, sunt amintiri frumoase in felul lor.

  • Superb, bravo! Eu am totusi un graunte de speranta. Mic, mic, da’ e acolo. Si ala e incapatanarea aia aproape majestuoasa a taranului roman cu talpa goala infipta inca in tarana, in fata modernismului asta superficial, desantat si stupid. Spun mic pentru ca nici tarani autentici nu prea mai exista. Doar cativa, asa ca de prasila. Poate or rodi intr-o buna zi!

  • ‘Neata! 🙂

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii
Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog