Nicolae Ciucă: Vom negocia cu toate forțele responsabile, astfel încât, într-o perioadă de timp cât mai scurtă, să reușim să alcătuim guvernul și să poată să fie aprobat în Parlament

Arhiva Afectivă. Între școală și izlaz

La sfârșitul secolului al XIX-lea, în 1899, doar 22% din populația României era alfabetizată.
Procentajul va crește câțiva ani mai târziu, în 1912, la 39,3%, un procentaj încă mic comparativ cu alte state europene. Astfel că, în momentul de debut al Marelui Război, în armata română peste 65% dintre recruți erau analfabeți, în timp ce în armata germană doar unul din o mie de soldați era analfabet, adică 0,1%. Totuși, rata alfabetizării continuă să crească datorită reformelor agrare de la sfârșitul Primului Război Mondial și a celor din perioada interbelică, iar în 1930, 57% din populație știa să scrie și să citească. Chiar și așa, comparativ cu vecinii noștri bulgari (60,3% în 1926) sau unguri (84,8% în 1920), românii erau în urmă. Mai mult, dacă adăugăm faptul că 85,1% din această „alfabetizare” se datora școlilor primare (şi acestea neterminate într-o treime din cazuri), imaginea care rezultă nu este una măgulitoare.

Școala primară însemna elevi și învățători. Care era statutul lor în 1926 sau în 1933? Două selecțiuni din două articole scrise la câțiva ani distanță ne pot ajuta poate să înțelegem mai bine care au fost motivele pentru care programul alfabetizării în România interbelică a suferit deopotrivă bunăvoință și refuz, elan și stagnare.

Învățătorul
aprilie 1926

ORG. ASOC. ÎNVĂŢĂTORILOR ROMÂNI DIN ARDEAL, BANAT, CRIŞANA ŞI MARAMUREŞ.
REVISTĂ PEDAGOGICĂ SOCIALĂ

Școala românească din Ardeal era setoasă de suflete mari şi înțelegătoare, care să știe analiza și aprofunda situația dată și care să afle modalitățile potrivite pentru a face trecerea fără zguduiri şi nemulțumiri atât de pronunțate de la un trecut negru şi dureros către un viitor surâzător şi plin de nădejdi. Ei* nu trebuiau să considere Ardealul ca o colonie cucerită, ci trebuia să aibă în vedere că pe pământul acesta păstrat cu sfințenie împotriva tuturor vicisitudinilor vremurilor, exista o viață intelectuală-națională și școlară apărată şi creată chiar de școala, pe care au găsit-o aici.

În general putem constata, că unii din inspectorii veniți în „apostolat” prin feliul cum au înţeles să raporteze Ministerului și să soluționeze atâtea chestiuni privitoare la situația şi drepturile învățătorilor din Ardeal au provocat destule nemulțumiri şi jigniri în rândurile învățătorilor.

Odată cu venirea lor aici s’a inaugurat şi un sistem al controlului, a cărui bază de stabilitate şi continuitate este pe cât se poate de șubredă, contrar stărilor de mai înainte, care sub acest raport prezentau ceva solid şi statornic.

Dacă școala din Ardeal, pe urma inspectorilor trimiși, n’a avut folosul așteptat şi dorit, cel puțin dânșii au avut un câștig, anume, ca autori de manuale școlare în părțile aceste şi-au găsit noui debuşeuri. Astfel cei revocați din Ardeal n’au lăsat nici un regret în rândurile dăscălimei.

Vor trece încă ani mulți, până când cu mari sforțări vom reuși, să provedem fiecare școală cu modestul material didactic reclamat de cele patru clase primare. Vor trece prin urmare şi mai mulți, până când cu mari jertfe poporul nostru va provedea şcoalele cu complicatul material didactic necesar cursului complimentar. Să ne gândim şi să asudăm din greu ca cele 4 clase să dispună de materialul didactic necesar, iar atelierele şi instrumentele cursului complimentar, ca şi alte mijloace de acestea, să rămână un vis pentru alte timpuri mai favorabile.

Rezistenţa ţăranului nostru faţă de obligativitatea învăţământului.

Una din primele condiţii, care promovează mersul normal al învăţământului, e condiţia câ şcolarii să cerceteze şcoala regulat! Şcolarul care absentează mereu, pierde o mulţime de lecţii, iar întors în clasă nu mai poate urmări lecţiile ce se propun, căci îi lipsesc cunoştinţele din lecţiile anterioare. Cunoştinţele unui asemenea şcolar sunt crâmpee singuratice, care nefiind legate într’un mănunchiu se vor pierde la prima ocazie. Dacă privim şcoalele noastre din punctul de vedere al frecventării, vom ajunge la rezultate nu tocmai plăcute.

Ţăranul român nu-şi trimite copiii regulat la şcoală, pentru că nu are încredere în şcoală şi cărturari, şi adesea nu-i trimite din neputinţă. N’are încredere destulă în rostul şcoalei, căci n’a prea avut ocazia să se bucure de binefacerile acesteia. Împrejurările grele în care a trăit neamul nostru, ne-a ţinut departe de binefacerile şcoalei, iar şcoalele de până acum nu s’au ridicat încă nici până azi la culmea chemării lor. Cultura ce au furnizat-o n’a fost o cultură complectă şi deci cei ce au primit-o nu i au simţit binefacerile, căci acestea au fost prea slabe.

Nu le poate aplica, căci ţăranul nu poate să creadă că învăţătorul o face aceasta spre binele şcoalei si al lui. Dacă învăţătorul va purcede cu energie în aplicarea amenzilor, va fi socotit un călău al satului şi la cea dintâi ocazie vor cere îndepărtarea lui din sat.

Nevoile şcoalei şi cele personale ale învăţătorului fiind atât de numeroase în împrejurările de azi, îi e imposibil învăţătorului să le satisfacă fără de concursul binevoitor al tuturor membrilor comunei. Ş’acest concurs nu-l vor da aceşti ţărani nici când unui om, pe care ei îl cred călăul lor. Învăţătorul trebue să purceadă mai cu blândeţe, să-şi câştige mai întâi o oarecare încredere, căci în baza acestei încrederi ţăranii se vor pleca mai uşor decât în faţa potopului de amenzi pentru nefrecventarea şcoalei.

http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/invatatorul/1926/BCUCLUJ_FP_279601_1926_007_003_004.pdf

Abecedar
joi 25 Mai 1933 

Învăţătorii, în afară de rare cazuri, nu mai citesc aproape nimic. Puţina carte câtă o învaţă în şcoala, de învăţători, o uită foarte curând, o pierd printre ţăranii care au oroare de carte şi care ca forţă socială le nivelează spiritul şi-i asimilează. Învăţătorul se duce la ţară insuficient pregătit ca misionar al culturii pentru a putea susţine lupta cu mentalitatea rurală sau cel puţin pentru a se putea păstra pe sine însuşi ca intelectual în mijlocul vieţii covârşitoare a satului. Cu fiecare început de activitate invăţătorească se dă o luptă între doza de cultură adusă de învăţător dela oraş şi între ignoranţa satului.

Dar în cei câţiva ani de şcoală, viitorul învăţător câştigă prea puţin din ideile şi valorile universale, faptul cultural, că întors la ţară să se poată opune cu succes tradiţiei de ignoranţă de acolo. În afară de cazul când rămâne izolat, ceea ce este din motive psihologice aproape exclus, şi nu participă, ceea ce este iarăşi exclus din lipsa unei alte ambianţe de mediu, la viaţa satului, de obicei învăţătorul îşi pierde echilibrul intelectual şi, sfâşiat sau nu de ce se întâmplă cu el, alunecă spre rustificare. Satul îl potoleşte pe nesimţite, îl alină cu fabuloasa lui lene de gândire, o iarbă de leac ca un dulce narcotic, iar mizeria ce în curând îl încolţeşte, îi anulează orice posibilitate de salvare a spiritului. Nenorocit că din lipsa de bani nu-şi poate păstra prestigiul social, cel puţin în formele externe, învăţătorul român e un ins fără echilibru în societate şi cu o tragică înfăţişare spirituală. Amintirea faptului cultural i-se şterge din gând înmucezită de lipsa de mediu şi stinsă de nevoia lecturii.

Din îndrumător al satului, cum i se pretinde să fie, rupând, prin abandonarea cărţii, ultima corespondenţă cu ţinutul culturii, învăţătorul român ajunge nici mai mult nici mai puţin decât simplă oaie ascultătoare în turma eretică a satului.

Se conformează obiceiurilor şi graiului local, îşi schimbă felul de a gândi după felul de a gândi al satului şi mai îmbătrânind, nu rareori se adaptează în aşa măsură activităţilor din mediul rural, încât după vorbă şi preocupare îl recunoşti cu greu din mulţime şi numai dacă îl întâlneşti la şcoală.

Hrana lui spirituală? Dacă e în stare să recunoască valorile, îi ţine de cald înţelepciunea şi cântecul satului, ce-i drept, o tristă consolare. Lipsit de această posibilitate, se pierde în viaţa rustică, cea de toate zilele şi doar îmbrăcămintea îl mai deosebește de ţăran.

Singurul refugiu, cartea bună, îi este interzis cu totul de lipsa de bani. Iar cartea care i se trimite oficial pe spinarea unui salar ciopârţit de toate cuţitele,— să te păzească Dumnezeu! — e o carte atât doct scrisă (de obicei ceva din pedagogie) de savanţi greoi, încât de la întâia pagină sufletul lui dornic de primenire o refuză în întregime. I-ar trebui ceva proaspăt şi cald care să-i vină bine ca o dimineaţă de primăvară.

Dar cine îi are de grijă ? Se vorbeşte de un sat cultural? Gândiţi-vă bine: e realizabil ? Când organele de propagandă (vă răzimați pe învăţători, nu ?) contagiate de mediul rural, care le împrumută mentalitatea, sunt lipsite de hrana spirituală care să întrețină în sat o activitate spirituală, credeți că e realizabil satul cultural ?

Daţi învățătorilor posibilitate să ajungă Ia juriul producţiei spiritului omenesc din cărţile de valoare, desfaceţi-le în faţa ochilor prin publicaţii corespunzătoare minunile civilizaţiei în toate domeniile şi constrângeţi-i să citească. Fără un capital spiritual, aur de carate cu neajuns număr al valorii, nu vor putea întreprinde nici o operă de cultură şi nu vor putea rezista. Altfel sufletul învățătorului va avea un tot mai trist aspect de deprimare morală că se rustifică pe zi ce merge şi nu se poate salva.

https://editiadedimineata.ro/cum-s-a-schimbat-rata-de-alfabetizare-din-romania-in-ultimii-100-de-ani/

http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/55

http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/21876/1/BCUCLUJ_FP_279005_1933_001_003.pdf

Emil Giurgiuca**

Abecedar, Redactia și administrația Emil Giugiuca, Brad, jud. Hunedoara

Tiparul tipografiei „Zarand”, Brad

*Ministerul Instrucțiunii Publice

** Emil Guirgiuca (1906-1992), s-a născut în regiunea Transilvania; părinții săi erau preotul Ioan Giurgiuca și soția sa, Pelaghia (născută Băieșu). A urmat studii medii la Gherla din 1918 până în 1923, apoi cursurile Facultății de Litere și Filozofie din cadrul Universității din București în perioada 1925-1929. A predat ca profesor la liceele din Aiud (1929-1931), Uioara (1931-1933), Brad (1933-1934), Cluj (1934-1936; 1939-1940), Sighișoara (1936-1939) și București (1949-1965). Între 1933 și 1934, a condus revista Abecedar din Brad, a lucrat în calitate de consilier la Editura Miron Neagu din Sighișoara și în perioada 1965-1970 a fost redactor-șef al revistei Colocvii.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii
Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog