Arhiva Afectivă. Întrebări cu răspunsuri în așteptare

Societatea de astăzi, adaptată din mers la mediul online, la tot ce înseamnă activitate culturală, politică, sanitară, educativă – în virtual – se bazează în mare parte mai ales pe ceea ce oferă acel mediu virtual și mai puțin pe realitate; prin realitate înțelegând cărți, periodice, biblioteci, manuscrise, muzee, case memoriale și așa mai departe. Ori, câtă vreme generațiile de tip Facebook sau Instagram își vor lua ”informația” despre istoria țării în care s-au născut din texte și imagini postate pe rețelele de socializare, să nu ne mire reacțiile de emoție/admirație ale celor care vor răsfoi cele câteva imagini oferite – să zicem – de o carte-album precum ”Regina și Frontul.” Secvențe impresionante cu drumuri desfundate, frig, noroaie, tranșee, faptul că nu existau bandaje pentru cei sfârtecați de schije sau că Regina Maria vizita spitale și împărțea țigări răniților, precum și alte zbateri ale Reginei în perioada dinaintea intrării triumfale în Bucureștiul eliberat, vor rămâne doar un fel de leit-motiv vintage al ambianței care domina acea tumultoasă perioadă a anilor 1914-1918.

Dar unde sunt studiile istoricilor tineri care să dezbată astăzi cu obiectivitate perioada 1914-1918? Nu există încă nici un material consistent, nici un proiect de anvergură, nici un documentar riguros realizat în progresistul secol XXI folosind imagini de arhivă, nimic scris cu onestitate despre istoria eșecurilor, despre naivitate, despre sărăcăciosul echipament al celor care erau trimiși pe linia de atac a frontului, nimic despre slaba dotare a soldaților, despre lipsa de pregătire a armatei pentru un război istovitor în care mii de vieți au fost sacrificate.

Încă de la început, când la 15 septembrie 1916, regele a convocat la Periș Consiliul de Război, au început stângăciile, șovăirile. Țara urma să intre în război bazându-se pe două concepții diametral opuse. Cea susținută de generalul Prezan cerea continuarea planului inițial și a ofensivei din Transilvania, cea de-a doua susținută de generalul Averescu prevedea oprirea ofensivei în Transilvania și desfășurarea unei ofensive la sud de Dunăre.

Astfel s-a ajuns la situația în care „s-au amestecat rațiuni de stat cu orgolii personale, propuneri fanteziste și oferte realiste etc”. În cele din urmă, Consiliul a adoptat varianta generalului Averescu, însărcinat apoi cu pregătirea și conducerea operațiunii.

Operația de la Flămânda, „subiect de studiu excelent în manualele de artă militară, a fost o improvizație cu efecte dezastruoase pentru începutul campaniei anului 1916 în România”(Teofil Oroian, Eșec răsunător: Operațiunea de la Flămânda o improvizație dezastruoasă, în „Historia” 2014).

După război, generalul Averescu arăta că: „dacă trecerea Dunării și-ar fi urmat cursul, până la completa realizare a planului stabilit, din cauza modului cum s-au desfășurat evenimentele, în celelalte părți ale teatrului de operațiuni român, suma algebrică a tuturor operațiunilor ar fi fost negativă, în așa măsură, încât ar fi echivalat cu un quasi-dezastru, pentru situațiunea generală, oricare ar fi fost rezultatul local”(General Alexandru Averescu, Operațiile de la Flămânda, Editura Cultura Națională, București, 1926)

Deciziile pripite începute la Turtucaia și continuate cu „Manevra de la Flămânda“ au dus la oprirea ofensivei pe frontul din Transilvania, armatele române trecând la apărare pe un aliniament nefavorabil, dând astfel timp forțelor Puterilor Centrale pentru realizarea dispozitivului de luptă în vederea trecerii la ofensivă pentru străpungerea apărării de pe Carpați, în timp ce un număr important de divizii românești se deplasau de pe un front pe altul în marșuri istovitoare.

„S-a dovedit încă odată adevărul dictonului conform căruia generalul care nu știe să piardă o provincie pierde întreaga țară”.(Prof. univ. dr. Nicolae Ciobanu, „Pierderile umane ale României în timpul războiului de întregire”, în Oficiul Național pentru Cultul Eroilor, Eroi și Morminte, Editura Alpha MDN – Buzău, 2008)

Au urmat*:

Acțiunile militare din Dobrogea, care au reprezentat o serie de operații, bătălii și lupte care s-au desfășurat între 18 august/1 septembrie – 3/16 decembrie 1916 și au avut ca obiectiv principal respingerea unui atac executat de forțele bulgare și asigurarea libertății de acțiune a forțelor ce operau pe frontul din Transilvania.

Operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați a fost cea de-a treia operație de nivel strategic desfășurată de Armata României în campania anului 1916. Din cauza rezistenței forțelor române la Jiu, Olt, Bran, Valea Prahovei etc. acțiunea germană nu își atinge obiectivul fixat, Falkenhayn ajungând la concluzia că „încercarea de a trece munții odată cu inamicul a eșuat”.

„Rezultatul calculelor a fost că ceea ce n-am putut obține în regiunea Surduc, prin surprindere, trebuia obținut prin întrebuințare forței brutale. Numai în această cea mai îngustă porțiune a munților era posibil a executa cu trupele trecerea spre câmpia românească, într-un marș forțat. Numai aci cunoșteam condițiunile, de ambele părți ale șoselei, în mod precis. Aci ieșirea spre Sud se afla în mâna noastră, și puteam spera să surprindem inamicul.” (Erich von Falkenhayn, Campania Armatei a 9-a împotriva românilor și a rușilor)

Bătălia de la Sibiu, desfășurată între 26-29 septembrie 1916, nu a fost atât câștigată de partea germană, cât a fost mai degrabă pierdută de partea română. O conducere incompetentă, atât a Corpului 1 Armată comandat de generalul Ion Popovici zis „Provincialul” – „ofițer ce rămăsese cu apucăturile unui grad inferior”- cât și a Armatei 2, comandată de un general „dezastruos” -„au pus trupele încă de la început într-o situație tactică disperată”. (Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. 1, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989).

Bătălia de la Brașov desfășurată între 24 septembrie/7 octombrie 1916 – 25 septembrie/8 octombrie 1916, în ea fiind angajate forțele Armatei 2 române și forțele Armatei 9 germane. Bătălia s-a încheiat cu victoria trupelor Puterilor Centrale.

Bătălia de pe Valea Prahovei, numită uneori și Bătălia de la Predeal, s-a desfășurat între 9-25 octombrie 1916 și a avut ca rezultat zădărnicirea încercării Armatei 9 germane de forțare a Munților Carpați pe „cel mai scurt drum spre București”, în ea fiind angajate forțele Armatei 2 române și forțele Armatei 9 germane.

Bătălia din zona Bran-Câmpulung, numită uneori și Bătălia de la Câmpulung, s-a desfășurat între 8-23 octombrie 1916 și a avut ca rezultat anihilarea încercării Armatei 9 germane de forțare a Munților Carpați prin Culoarul Rucăr-Bran., în ea fiind angajate forțele Armatei 2 române și forțele Armatei 9 germane.

Bătălia de pe Valea Oltului a făcut parte din operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați, cea de-a treia operație de nivel strategic desfășurată de Armata României în campania anului 1916.

Bătălia de pe Valea Jiului (1916) se poate referi la numele a două bătălii desfășurate pe Valea Jiului în campania anului 1916 din Primul Război Mondial: Prima bătălie de pe Valea Jiului (1916) – s-a desfășurat între între 10/23 – 16/29 octombrie 1916 și a avut ca rezultat zădărnicirea încercării Armatei 9 germane de forțare a Munților Carpați prin trecătorile Surduc și Vâlcan, în ea fiind angajate forțele Armatei 1 române și forțele Armatei 9 germane. A doua bătălie de pe Valea Jiului (1916) – s-a desfășurat între între 29 octombrie/11 noiembrie – 5/18 noiembrie 1916 și a avut ca rezultat străpungerea apărării forțelor române și forțarea Munților Carpați de către trupele Puterilor Centrale, prin trecătorile Surduc și Vâlcan, în ea fiind angajate forțele Armatei 1 române și forțele Armatei 9 germane.

Prima bătălie de la Oituz, desfășurată între 28 septembrie/12 octombrie – 14/27 octombrie 1916, între forțele române („Grupul Oituz” – format din Divizia 15 Infanterie și Divizia 2 Cavalerie, comandat de generalul Eremia Grigorescu) și forțele germano – austro-ungare („Grupul von Schmettow” – format din Divizia 71 Infanterie austro-ungară, Divizia 1 Cavalerie austro-ungară și Divizia 3 Cavalerie germană, comandat de generalul Eberhard von Schmettow). Bătălia a avut ca rezultat zădărnicirea încercării Armatei 9 germane de forțare a Munților Carpați și pătrundere în valea Siretului, cu scopul de a tăia în două dispozitivul strategic al forțelor române.

A doua bătălie de la Oituz, desfășurată între (28 octombrie/10 noiembrie – 3/16 noiembrie 1916, între forțele române (Grupul Oituz, comandant general de brigadă Eremia Grigorescu) – format din Divizia 15 Infanterie întărită cu forțe din Divizia 2 Cavalerie și Divizia 8 Infanterie) și forțele germano – austro-ungare („Grupul von Gerok”, comandat de generalul Friedrich von Gerok – format din Divizia 71 Infanterie austro-ungară, Divizia 1 Cavalerie austro-ungară și Divizia 8 bavareză). Bătălia a avut ca rezultat zădărnicirea încercării forțelor centrale de forțare a Munților Carpați și pătrundere în valea Siretului, cu scopul de a tăia în două dispozitivul strategic al forțelor române. (Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura Militară, București, 1989)

Operațiile Armatei României pentru apărarea Bucureștiului în campania anului 1916, („Bătălia pentru București”, sau „Operația de apărare de pe Argeș-Neajlov”) au reprezentat ultima bătălie a campaniei românești din anul 1916, desfășurată în decembrie 1916 între forțele Puterilor Centrale, comandate de generalul Erich von Falkenhayn și Armata Română, aflată sub comanda generalului Constantin Prezan. Aceasta din urmă nu a putut opri ofensivei forțelor Puterilor Centrale în Muntenia, pentru a preveni capturarea capitalei țării, astfel că în data de 6/19 decembrie 1916 orașul București a fost ocupat de Armata a 9-a Germană.

Acțiunile militare de pe aliniamentul Râmnicu Sărat-Viziru s-au desfășurat între 9/22 decembrie – 14/27 decembrie 1916 și au avut ca rezultat înfrângerea forțelor ruso-române de către trupele Puterilor Centrale.

Stabilizarea frontului în Moldova Guvernul și curtea regală română s-au retras la Iași. Bucureștiul a fost ocupat pe 6 decembrie de cavaleria germană. Numai vremea și drumurile proaste au salvat o bună parte a armatei române de la încercuire sau distrugere. Totuși, peste 150.000 de soldați români fuseseră capturați. Rușii au fost forțați să trimită întăriri masive pe frontul românesc pentru a evita o invazie germană în sudul Rusiei. După mai multe lupte de mică amploare, armata germană a fost oprită din avansare la mijlocul lunii ianuarie 1917. Armata română continua să lupte, deși cea mai mare parte a teritoriului său se afla sub ocupație străină. Pierderile armatei române au fost estimate la 300 – 400.000 de soldați, morți, răniți, dispăruți sau prizonieri. Pierderile cumulate ale germanilor, austriecilor, bulgarilor și otomanilor au fost estimate la aproximativ 60.000 de oameni. Luptele s-au desfășurat după încercarea de rezistență pe aliniamentul Cricov-Ialomița, încheiată cu victoria forțelor centrale. După înfrângerea încercării de rezistență pe acest aliniament, forțele române și ruse au fost nevoite să continue mișcarea generală de retragere către sudul Moldovei.

Bătălia de la Mărăști a fost prima din marile bătălii desfășurate pe teritoriul României în timpul campaniei anului 1917. S-a desfășurat între 22 iulie și 1 august 1917 fiind concepută ca o operație ofensivă pe o direcție secundară a armatelor române și ruse, în paralel cu operația ofensivă principală de la Nămoloasa, la care s-a renunțat între timp.

A Treia Bătălie de la Oituz a fost o confruntare militară complexă desfășurată între armata română sprijinită de trupele Republicii Ruse, împotriva trupelor germane și austro-ungare, în timpul campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial. Bătălia – purtată în perioada 26 iulie/8 august – 9/22 august 1917 s-a desfășurat pe axele principale ale văilor Slănicului, Oituzului și Cașinului din județul Bacău și a avut ca scop strategic – de partea Puterilor Centrale pătrunderea în valea Trotușului spre Onești și apoi spre Adjud pentru a se face joncțiunea cu armatele amice aflate în ofensivă la Mărășești, iar de partea României pe acela de apărare și de menținere a liniei frontului. Succesul strategic a fost de partea Armatei Române, chiar în contextul unei înaintări reale pe teren – de mică amploare – a inamicului.

Bătălia de la Mărăşeşti a durat 28 de zile, dintre care 15 au fost de luptă, iar 13 de acalmie relativă. În timpul confruntărilor, Armata I română a pierdut 27.410 oameni – anume 16% din efectivul trupelor române la începutul luptelor – dintre care 5.125 de morţi, 9.818 de dispăruţi şi 12.467 de răniţi. Armata IV rusă a suferit şi ea pierderi umane semnificative, aproximate la 25.650 de oameni – 7.083 de morţi, 10.400 de răniţi şi 8.167 de dispăruţi. În tabăra germană, Armata IX a totalizat un număr cuprins între 60.000-65.000 de oameni morţi, răniţi şi dispăruţi. Bătălia a avut ca rezultat eșecul ofensivei germane și stabilizarea frontului din zonă, până la sfârșitul conflagrației.

Defecțiunea rusă a avut consecințe dintre cele mai grave pentru soarta României, deoarece trupele ruse nu și-au respectat obligațiile asumate prin convenția militară și Regatul României – redus de fapt la Moldova, a fost adus în situația de a nu se putea apăra singur. România a trebuit astfel să facă față presiunilor Puterilor Centrale fără parteneriatul militar al Rusiei.

Când bolșevicii au cucerit puterea în urma Revoluției din Octombrie și au semnat cu germanii Tratatul de la Brest-Litovsk, România a fost lăsată complet izolată și încercuită de forțele ostile, neavând altă opțiune decât să iasă la rândul ei din război și să accepte condițiile umilitoare ale Păcii de la București.

Armistițiul de la Focșani a fost un acord internațional încheiat între guvernele român și rus – pe de o parte – și guvernele Triplei Alianțe, având ca obiect principal suspendarea ostilităților pe Frontul Român, pe timpul Primului Război Mondial.

Tratatul (Pacea) de la București, cunoscut și ca Pacea de la Buftea-București, a fost un tratat de pace semnat de România la 7 mai 1918, cu Imperiul German și Austro-Ungaria, în decursul Primului Război Mondial. Tratatul preliminar de pace a fost semnat în data de 20 februarie/5 martie 1918 la Buftea, de unde numele de Pacea de la Buftea-București.

Reluarea luptelor. După ofensiva încununată cu succes de la Salonic care a avut ca rezultat scoaterea din război a Bulgariei, România a reintrat în război pe 10 noiembrie 1918, cu doar o zi mai înainte ca războiul să se încheie în vest, în timp ce la Belgrad se negocia o anexă privitoare la Ungaria

Eliberarea teritoriului național. Pe 27 martie 1918, Sfatul Țării din Basarabia (Republica Democrată Moldovenească) a proclamat unirea cu România cu o majoritate a voturilor. Pe 14 octombrie, reprezentanții populației din Bucovina a votat pentru unirea cu Țara (unirea realizându-se pe 15 noiembrie), iar pe 1 decembrie același an, și reprezentanții românilor și sașilor din Transilvania au adoptat proclamația de la Alba Iulia de unire cu Regatul Român.

…

”Mai ales o cercetare despre cum am intrat noi în Război ar fi necesară, pentru că ea s-ar dovedi în cele din urmă un nou semnal de alarmă privind neputința noastră istorică de a ne pregăti pentru ceva, de a veni în întimpinarea evenimentelor schimbătoare de destin, și nu a fi mereu în coada evenimentelor, mulțumindu-ne să le facem față după ce s-au dezlănțuit.”

 03/01/2023 Ion Cristoiu O slăbiciune națională: teama de a ne reaminti eșecurile.

Întrebării cum am intrat noi în Primul Război Mondial nu i se cuvine un singur răspuns și nici o suită de concluzii de salon. Domnul Ion Cristoiu pe bună dreptate schițează un model de abordare când spune că ”Academia ar fi trebuit să inițieze un Plan vast, supus controlului de structură, de cărți dedicate Războiului, fiecare menită a lămuri un aspect al conflagrației. Despre unele aspecte ale Marelui Război la noi s-a scris și s-a publicat câte ceva. Sunt însă rodul unor inițiative strict particulare, inițiative văduvite de înscrierea într-un ansamblul armonios, astfel încât, la încheierea seriei, să se poată vorbi și despre o lucrare în mai multe volume. Așa ceva n-a fost luat în calcul și n-avea cum, o dată ce sărbătorirea Centenarului n-a beneficiat de o gândire de ansamblu, de o minimă coordonare a faptelor mari și mici. Culmea e că deși mai sunt doar câteva luni până la împlinirea secolului de la Marea Unire, nu avem nimic monumental, nimic di granda, doar fapte mari și mici forțate să poarte tichia Centenarului, ca, de exemplu, Cerbul de Aur.”

Și tot domnul Ion Cristoiu subliniază o atitudine de neînțeles: ”Despre Primul Război Mondial se scrie la noi doar cu trimiteri la Mărășești și la Marea Unire. Nici un cuvânt despre Turtucaia, despre colaboraționismul cu ocupantul german, despre dezastrul care a fost așa-zisa pregătire pentru Război din anii neutralității. Mai ales o cercetare despre cum am intrat noi în Război ar fi necesară, pentru că ea s-ar dovedi în cele din urmă un nou semnal de alarmă privind neputința noastră istorică de a ne pregăti pentru ceva, de a veni în întâmpinarea evenimentelor schimbătoare de destin, și nu a fi mereu în coada evenimentelor, mulțumindu-ne să le face față după ce s-au dezlănțuit.”

….

*https://ro.wikipedia.org/wiki/Participarea_Rom%C3%A2niei_la_Primul_R%C4%83zboi_Mondial