Comisia Europeană a solicitat modificarea Planului Național de Redresare și Reziliență a României. Au fost incluse proiecte pe care CE a spus din start că nu le finanțează

Arhiva Afectivă. Jean-Paul Sartre, Bach și jazz în RPR

În această Arhivă afectivă, la răstimpuri, eu tot amintesc de anii șaizeci, care pentru mine și pentru mulți din generația mea sunt cumva speciali, diferiți chiar de ceilalți ani.
Astăzi, puțini înțeleg ce reprezintă cu adevărat acele vremuri, dar și mai puțini își dau seama că e vorba de un timp al fostei RPR. Care RPR era nu comunistă, ci populară! România aceea numită impropriu „ciumă roșie”, era Republică Populară. Ciudat este că generațiile, acum în vârstă de patruzeci, chiar de cincizeci de ani, nu zăbovesc asupra istoriei anilor prosperi ai României. Ba nu, nu e ciudat. E firesc. Ce să știe cei care, la începutul anilor 60 sau 70, erau bebeluși în cărucior sau abia mergeau la grădiniță despre ce se întâmpla pe stradă, la piață sau la teatru? Erau preșcolari în 1964, în clasele primare în 1966-1970, iar în 1980 abia terminau o facultate. Aceasta este generația care nu are cum să-i înțeleagă pe cei născuți în anii 40. Pentru că viața lor s-a desfășurat în afara acelei atmosfere de după război cu toate prefacerile sale.

Nativii anilor 60 sau 70 când aud de Yves Montand, știu doar că acel domn era simpatizant al rușilor și comuniștilor. Muzica lui, fiind „a unui simpatizant comunist”, nu le spune nimic.
Pentru noi, nativii postbelici, Yves Montand nu ne apare în postura unui militant, el pentru noi înseamnă chansonetistul francez însurat cu Simone Signoret. Și, desigur – J’aime flâner sur les grands boulevards și Les feuilles mortes.

Cei cu zece, douăzeci de ani mai tineri cred despre noi că în tinerețe nu făceam altceva decât atât: lihniți de foame, ne întâlneam la ceaiuri ca să ținem ședințe comuniste, să cântăm cântece mobilizatoare, să strigăm jos regimul burghezo-moșieresc, sau să scandăm „trăiască industria grea și cea constructoare de mașini”. Păi cum așa ? E absurd să lăsăm să se scrie atâtea idioțenii despre anii când îl ascultam pe Cornel Chiriac cu ale sale selecții de jazz sau pe Iosif Sava descriind măreția compozițiilor lui Bach.

Într-o relatare postdecembristă a unei emisiuni tv se spunea că noi ne-am petrecut tinerețea ascultând-o pe Gigi Marga „numai pe ascuns” (!) și numai când mai transmiteau ceva jazz cei de la Europa liberă. Total fals. Se spune, apoi, de către cei născuți în anii 90, că noi am trăit în beznă, am fost lași, ignoranți și nu știam să vorbim alte limbi străine în afară de rusă.

Cam astea sunt azi, în mare, imaginile zugrăvite despre noi și lumea anilor 60-70, imagini multiplicate în fel și chip de ființe care nici măcar nu se născuseră când noi țopăiam până la ziuă la ceaiurile noastre studențești. Ei nu se născuseră când noi eram adolescenți, dar ei știau înainte de a se naște în ce „întunecată atmosferă” am trăit noi. E într-adevăr un „genial” exercițiu de imaginație inutilă și de bizar patriotism din partea generației crescute în „spiritul libertății de exprimare”, dar în absența oricărei curiozități despre realitățile trecătoare din tinerețea „altora” (adică, a noastră).

După ce nativii anilor 60 au devenit adulți și au început să-și ducă proprii copiii la „grădi’, și nu la grădiniță, (acesta din urmă fiind considerat un demodat cuvânt comunist), ajutați de propagandă și ascunzând hălci de realitate, au conturat – adăugând o sumedenie de amănunte grotești – portretul „ciumei roșii”. Și au fost cu temeinicie ajutați să o facă.

Presa postdecembristă, televiziunile, împrăștiau cu nesaț descrierile mizeriei anilor 80, amintirile despre cozile la gheare, cu leit-motivul beznă-frig-foamete, de parcă am fi fost cu toții o țară de deportați în Siberia.

Referirea la acest timp nenorocit este justificată în măsura în care nu se exagerează. El s-a întins între anii 1973- 1989, 16 ani, nu 50. Este, însă, adevărat că dacă primii 16 ani din viață, copilăria, adolescența, o petreci în beznă, frig, coadă la gheare, cam cu asta rămâi.

Noi nu am avut parte de așa ceva, de aceea nu ne prea înțelegem unii cu alții. Nouă ne face plăcere să depănăm amintiri fiindcă în RPR a fost o perioadă de alți 16 ani (1956-1972) când s-a trăit civilizat. Dar ca să te bucuri și să te mai și lauzi că aceeași țară trăiește de TREIZECI DE ANI într-o întreținută confuzie, numită „tranziție”, e deja trăsătură patologică, sau vorba rusului din romanele lui Tolstoi- „something like this”.


Iată un exemplu de atitudine petrecut acum cincizeci și șase de ani, când noi eram elevi în primele clase de liceu, atitudine despre care s-a vorbit mult în acel an 64 și apoi mult timp după aceea.
1964. Decembrie. Jean-Paul Sartre refuză premiul Nobel.
Citim un fragment din acea scrisoare.

„Refuzul meu nu este un act improvizat. Am refuzat întotdeauna distincțiile oficiale. Când, după război, în 1945, mi s-a oferit Legiunea de Onoare, am refuzat, deși aveam prieteni în guvern. La fel, nu am vrut niciodată să intru în Colegiul Franței, așa cum mi-au sugerat unii dintre prietenii mei […] Nu este același lucru dacă semnez Jean-Paul Sartre sau dacă semnez Jean- Premiul Nobel Paul Sartre. Prin urmare, scriitorul trebuie să refuze să se lase transformat într-o instituție … „

Așa ceva astăzi pare un act complicat și de neconceput.
Dar și mai complicată ar fi azi o discuție despre Sartre. Deși nu întru totul. Fiindcă, într-un articol publicat în 2006, autorul Francois Noudelmann, spune:

„Pe de altă parte, cu Sartre, s-a acordat întotdeauna meritul devenirii libertății în acțiune din cele mai imprevizibile, cele mai anonime subiectivări. Îmi amintesc definiția intelectualului sartrean: nu este specialist, nu este nici expert, nici maestru-gânditor, intelectualul este oricine. Sartre este fundamental un democrat. În timp ce era suspect de democrația formală și parlamentară, el a menținut ferm această idee fondatoare a democrației: puterea oricui. Prin urmare, intelectualul este potențial fiecare dintre noi, de îndată ce încercăm să ne regândim activitățile în lumina scopurilor umane, deoarece în singularitatea oricărui act este în joc definiția umanului.”

Sartre se stinge din viață la Paris, în 1980, în vârstă de 74 ani. A rămas faimoasă remarca unui tânăr către tatăl său la sfârșitul acelei zile: „Am fost la manifestația împotriva morții lui Sartre”. Considerat „filozoful libertății”, zeci de volume, monografii și studii apar în fiecare an în întreaga lume despre ideile, opera și viața sa.


Da, Paris, Sartre, Simone de Beauvoir. Se vorbea în cercurile subțiri despre acest eveniment al Nobelului refuzat. Nu e nevoie să vă spun că în „tinerețurile” noastre existau, ca și acum grupuri “elitiste” care se îmbrăcau “din pachet”, citeau “livre de poche” adulmecând pagini și coperți parfumate, și desigur trăncăneau despre Sartre. Ascultau discuri aduse “din afară” schimbau între ei Paris Match-uri și aveau o sprânceană ridicată față de “țărănoii” care mâncau la cantină, nu la restaurant. Erau distanți față de cei care purtau “teneși” și ascultau muzică populară la difuzor. Erau nedumeriți când colegi de-ai lor de facultate dispăreau toamna ca să-și ajute familiile la cules mere, nuci, prune. Ei sunt cei care și-au crescut copiii în spiritul adorației a tot ce vine din Apus, din afara țării.

Întotdeauna s-au găsit deștepți care să împartă lumea “în mizeri și bogați”…
O parte dintre cei care nu au putut, nu au vrut sau au pierdut ocazia să plece la timp, au rămas în țară, au absolvit facultăți, au primit slujbe, dar s-au instalat apoi pe posturi de “hulitori de serviciu.” Au fost, sunt și vor mai fi așa deoarece acesta este caracterul lor. Culmea este că printre ei se află și sinceri admiratori ai lui Sartre!

„Hulitorii de serviciu” credeau că obțin prețuirea occidentalilor prin această permanentă denigrare. Ei bine, nu vom ști vreodată dacă până la urmă au obținut vreo prețuire și nu ăsta este subiectul astăzi. Altceva îmi vine mereu să întreb: cine oare – cetățean francez, german, italian, englez, maghiar, ceh, sârb – ar face așa ceva? Să iasă în plenul Parlamentului Europei și să-și denigreze țara și locuitorii ei?

Nu ne plac guvernanții ?
E dreptul nostru să ne placă ori ba.

Dar ce să am cu România ? De ce să urăsc România?
Nu am auzit niciodată un reprezentat al vreunei țări străine să bată cu pumnul în masă în rechizitorii nesfârșite la adresa hoției din țara sa.

Doamne Sfinte! Poate că toți hoții mapamondului s-au aciuat în România și noi nu am știut. Așadar, lumea nu a știut și acum trebuie să afle că România e plină de hoți!. Foarte bine! S-a aflat și asemenea aberație! (Că nu-i chiar de ici de colo să transformi o idee fixă în certitudine.) Dar placa aceea cu “Hoții! Hoții!”, pusă zi de zi s-a stricat și hârâie ca o moară stricată.

Lipsa de inspirație în orice discurs duce întreg conținutul “demonstrației” în derizoriu. Și nu numai atât, dar dacă tu te lauzi mereu că ai trăit, ai învățat și ai crescut „într-o țară de hoți”, cam ce părere își vor face alții despre felul tău de a fi?


https://www.cairn.info/revue-diogene-2006-4-page-44.htm

https://youtu.be/94q1FGlxKrM

https://www.youtube.com/watch?v=UvmfyXmG-_I

https://radioromaniacultural.ro/portret-jean-paul-sartre-filosoful-existentialist-al-vietii-si-libertatii/


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii