Arhiva Afectivă. Nimic nu va mai fi ca înainte

București 2021.
Odată cu intrarea în carantină, odată cu derularea stărilor de urgență urmate de suita măsurilor restrictive, noi, poporul anului 2020, citeam articole diverse, ascultam interviuri. Știam cu toții că fără disciplină nu vom reuși să ținem virusul la distanță. Știam cu toții asta. Numai de înțeles și de aplicat era mai greu. Pentru unii aproape imposibil. Ceea ce pentru mulți era limpede ca lumina zilei, pentru alții — mască, distanțare, vaccinare — erau înlănțuiri, privare de libertate și altele de felul ăsta.

Iar cuvintele ”nimic nu va mai fi ca înainte” sunau ca o prevestire ciudată, venită din partea cuiva care știa foarte bine ”cum a fost înainte” spre deosebire de ”cum va fi în viitor”.

Așa se face că în toată pandemia mi-am permis, în ciuda tuturor restricțiilor, să fac o sumedenie de drumuri la Timișoara, Brad, Orăștie, Deva, Arad. Drumuri imaginare, desigur, dar drumuri aproape adevărate prin detaliile încă foarte vii păstrate în memorie. Porneam spre trecut pentru simplul motiv că doream să aflu (cu mintea de acum și cu partea fizică țintuită în carantină) cât mai multe despre cum a fost înainte. Ei bine, nu înainte de 1989, ci înainte de 1963 – anul când a trebuit să lăsăm în urmă podul Crișului, Dealul Lia și Gorunul de la Țebea.

Orăștie 1961.
Bunica Valeri iar și-a pus țvicării. Caută ceva, se încruntă că nu găsește și pe măsură ce căutarea e mereu fără succes, fredonează cu reluări „așa cum ai fost, așa ești și astăzi”.
Trage sertare, mută cărți de bucate, răsfoiește caiete cu facturi, spală o ceașcă și, distrată, o șterge cu „șervetul de pahare „. Trec minute bune și bunica tot șterge ceașca aia privind acoperișul de peste drum.

— Ce căutai, bunico? Și de ce porți țvicării? Nu vezi că au o lentilă spartă? Ochelarii buni sunt pe bufet lângă cutia de cusut.
— Cutia de cusut… Cutia de Bomboane Suchard!
— Da, cutia de cusut în care au fost pe vremuri bomboanele Suchard. Că veni vorba, câte bomboane erau înăuntru?
— Vreo patru sute de grame. Erau așezate pe două rânduri, așezate în despărțitoare de velur, și fiecare bomboană era ambalată în staniol auriu cu dungulițe diferit colorate. Am găsit ochelarii buni, aveai dreptate, erau aici. Pe ăștia stricați du-i, te rog, înapoi, pe noptiera de la patul meu.
— Și dacă îi pun pe noptiera de la patul bunicului?
— Pune-i unde vrei, dar pe noptieră să fie.
— Ai găsit ce căutai?
— Nu.
— Ce nu găseai? Erai atât de preocupată. Te ajuta la căutat romanța aia rusească?
— E rusească? Eu nu știu rusește.
— Am auzit-o într-un film. Apar câteva colhoznice și cântă melodia asta. Am văzut filmul de două ori numai ca să învăț refrenul.
— Eu nu o știu dintr-un film, eu am auzit-o la radio când eram tânără, înainte să se nască tată-tu.
— Vrei să spui că romanța asta e dinainte de 1925?
— Da. E un vechi cântec popular.
— Atunci vorbim de altceva.

E clar. Bunica e convinsă că melodia din film e din vremea tinereții, deși e dintr-un film din 1949.
Cu gândul la muzica veche rusească încep să cânt ”Liliacul sub fereastră freamătă”. Cântăm amândouă. Bunica taie foaia de colțunași cu o spatulă de celuloid.

— Totuși, ce căutai?
— Pintenul!
— Care.. pinten ???
— Cum, nu știi? Pintenul de tăiat foaia de aluat! Nu e la locul lui. Unde o fi?
— L-am luat eu. E la Brad, în sertarul mesei din bucătărie.
— Și de ce nu mi-ai spus? Când l-ai dus de aici?
— După vacanța de Crăciun l-am luat. Nu te-am întrebat fiindcă știam că ții la pintenul ăla.
— Te rog să-l păstrezi. Îl am de când eram elevă, de prin 1916. Așa ceva azi nu mai găsești nicăieri, nimic nu mai e ca înainte.

pinten vechi