Arhiva Afectivă. Noi, ei, ăștia, ăia

Oamenii se cresc unii pe alții, adulții pe copii, vârstnicii pe cei tineri și tot așa. Dar mai presus de orice instituție de învățământ, primul cuvânt în educație îl are, aproape întotdeauna, școala vieții.
Așa se face că, indiferent cât de bun este părintele sau învățătorul, oricât de bine sunt alcătuite manualele, nu doar școala și familia sunt cele care modelează chipul, însușirile și comportamentul viitorului cetățean al lumii. Nu. Ci mai ales felul în care își dispută întâietatea noi, ei, ăștia, ăia.

Astăzi, noțiunea de părinte, în sensul ei tradițional, și-a pierdut nu doar sensul și menirea, ci mai ales justificarea. Argumente de genul „eu l-am făcut” sau „el e urmașul meu” au intrat (pentru reformiștii timpurilor prezente), în categoria fapte diverse, la rubrica animale sau obiecte pierdute. Asta nu înseamnă că nu mai există familii, școli, părinți și educatori în accepțiune clasică. Atâta doar că se întâlnesc mai rar, susținătorii educației tradiționale împuținându-se an după an.

Prima dată când am auzit expresiile „noi”, „ei”, „ăștia”, „ăia”, aveam vreo patru ani. La început, în forma blândă a îndemnului „acum noi ne spălăm pe dinți”, sau „acum noi ascultăm ce spune nenea doctoru”. Apoi în forma severă a comparației : „noi nu suntem dezordonați” sau „noi nu suntem indisciplinați ca „ăia” dintr-a doua B! Mai spre adolescență, auzeam frecvent formularea „noi nu suntem de azi de ieri, ca să vină niște nimeni ca ăștia să ne dea nouă lecții”.
Dar „apa trece pietrele rămân”, cum bine spune o vorbă de demult.
În memoria celor deprinși cu ghiozdan și abecedar, apa trece și pietrele rămân, ce-i drept la locul lor, în schimb, în cea a școlarilor cu tabletă sau notebook, pietrele sunt mutate digital de colo-colo în apa râului virtual, conform regulamentului jocului „câte broaște sar din apă”. Iar cine nu mută pietrele de sub care sar multe broaște, ăla nu câștigă puncte. Așadar, proverbul cu „apa trece” se demodează văzând cu ochii, în timp ce „pietrele” își pierd statornicia, scorul zilei fiind mai important decât tradiția.

Departe de mine gândul să consider „noul”, în general, ca fiind un pericol în educația unui copil. Fără înnoire în gândire, în creație, nu am ajunge niciodată nicăieri. E greu de definit însă ce se înțelege astăzi prin „înnoire”, când manualele școlare sunt invadate de „viziuni originale asupra lumii” anulând hălci din firescul ei, numind drept „tipar învechit” ceea ce ține de firea lucrurilor. Din simpla dorință de a impune răsuciri, încâlceli și noduri, acolo unde totul trebuie să-și urmeze cursul armonios, se poate deteriora dramatic relația copilului cu natura, cu lumea, cu noțiunea de prietenie, cu exercițiul discernământului.

Revenind la noi, ei, ăștia, ăia să vedem pe scurt rolul lor jucat de-a lungul timpului.
Și cum istoria își urmează drumul șerpuit, încă dinaintea izgonirii din rai, lesne putem vedea că la început prin – noi – se înțelegea Atotputernicul, în timp ce – ei –sau – aceia – erau semințiile mai mult sau mai puțin supuse, așa cum bine se arată în Vechiul Testament.

Proorocii peșterilor, prin – ăia – înțelegeau pe rând, guvernatori, imperatori, monarhi, în timp ce prin noi desemnau plebea, mai mult sau mai puțin oprimată.
Ei între ei – a fost vreme îndelungată definirea celor puțin comunicativi, în timp ce – dacă noi între noi nu ne înțelegem – era semnul sigur al unui eșec lamentabil.
Noi nu ne așteptam – apare ca o banală constatare în cheie autocritică în unele rapoarte științifice de cercetare. Când declarații ale oamenilor de știință conțin subliniată formularea – așa se face că noi -, acolo sigur avem de-a face cu medaliați ai unor premii internaționale.

Incredibila mobilitate a pronumelui demonstrativ și a adjectivului pronominal demonstrativ și-a dovedit mereu neobosita contribuție la ridicarea dar și la prăbușirea multor civilizații.

Se știe că până și acolo unde utilizarea acestor formule se afla sub controlul eticii, tot apăreau cazuri de alterare voit întreținută, a sensului real al exprimării decente. Altfel spus, până și capete luminate de rectori, decani, sau șambelani de ocazie nu ezitau să-l pomenească pe necuratul în plin Senat dictând apoi decizii care se încheiau cu – noi nu vom admite imixtiunea altora. După caz, – ăia – care se înghesuiau neinvitați la supa universitară, ajungeau prin perseverență să-i detroneze pe semnatarii declarațiilor în care, pe drept cuvânt, erau semnalați detractorii. Apoi, învingătorii detractori îi scuipau ca pe niște măsele stricate pe foștii rectori, decani, șefi de catedre, secretari, ca întreaga universitate să înceapă „o viață nouă” și deseori instabilă.
După cum se vede, de la vârsta ei fragedă și până în prezent, omenirea și-a măsurat puterile după cât de bine a știut să mânuiască pronumele demonstrativ și adjectivul pronominal ca pe niște valoroase vâsle ducând faima lui – noi, ei, ăștia, ăia – tot mai departe, tot mai departe.