Putin: Discuțiile cu Biden au fost cu adevărat constructive. Începem consultări pentru a evita atacuri cibernetice

Arhiva Afectivă. Noi, ei, ăștia, ăia

Oamenii se cresc unii pe alții, adulții pe copii, vârstnicii pe cei tineri și tot așa. Dar mai presus de orice instituție de învățământ, primul cuvânt în educație îl are, aproape întotdeauna, școala vieții.
Așa se face că, indiferent cât de bun este părintele sau învățătorul, oricât de bine sunt alcătuite manualele, nu doar școala și familia sunt cele care modelează chipul, însușirile și comportamentul viitorului cetățean al lumii. Nu. Ci mai ales felul în care își dispută întâietatea noi, ei, ăștia, ăia.

Astăzi, noțiunea de părinte, în sensul ei tradițional, și-a pierdut nu doar sensul și menirea, ci mai ales justificarea. Argumente de genul „eu l-am făcut” sau „el e urmașul meu” au intrat (pentru reformiștii timpurilor prezente), în categoria fapte diverse, la rubrica animale sau obiecte pierdute. Asta nu înseamnă că nu mai există familii, școli, părinți și educatori în accepțiune clasică. Atâta doar că se întâlnesc mai rar, susținătorii educației tradiționale împuținându-se an după an.

Prima dată când am auzit expresiile „noi”, „ei”, „ăștia”, „ăia”, aveam vreo patru ani. La început, în forma blândă a îndemnului „acum noi ne spălăm pe dinți”, sau „acum noi ascultăm ce spune nenea doctoru”. Apoi în forma severă a comparației : „noi nu suntem dezordonați” sau „noi nu suntem indisciplinați ca „ăia” dintr-a doua B! Mai spre adolescență, auzeam frecvent formularea „noi nu suntem de azi de ieri, ca să vină niște nimeni ca ăștia să ne dea nouă lecții”.
Dar „apa trece pietrele rămân”, cum bine spune o vorbă de demult.
În memoria celor deprinși cu ghiozdan și abecedar, apa trece și pietrele rămân, ce-i drept la locul lor, în schimb, în cea a școlarilor cu tabletă sau notebook, pietrele sunt mutate digital de colo-colo în apa râului virtual, conform regulamentului jocului „câte broaște sar din apă”. Iar cine nu mută pietrele de sub care sar multe broaște, ăla nu câștigă puncte. Așadar, proverbul cu „apa trece” se demodează văzând cu ochii, în timp ce „pietrele” își pierd statornicia, scorul zilei fiind mai important decât tradiția.

Departe de mine gândul să consider „noul”, în general, ca fiind un pericol în educația unui copil. Fără înnoire în gândire, în creație, nu am ajunge niciodată nicăieri. E greu de definit însă ce se înțelege astăzi prin „înnoire”, când manualele școlare sunt invadate de „viziuni originale asupra lumii” anulând hălci din firescul ei, numind drept „tipar învechit” ceea ce ține de firea lucrurilor. Din simpla dorință de a impune răsuciri, încâlceli și noduri, acolo unde totul trebuie să-și urmeze cursul armonios, se poate deteriora dramatic relația copilului cu natura, cu lumea, cu noțiunea de prietenie, cu exercițiul discernământului.

Revenind la noi, ei, ăștia, ăia să vedem pe scurt rolul lor jucat de-a lungul timpului.
Și cum istoria își urmează drumul șerpuit, încă dinaintea izgonirii din rai, lesne putem vedea că la început prin – noi – se înțelegea Atotputernicul, în timp ce – ei –sau – aceia – erau semințiile mai mult sau mai puțin supuse, așa cum bine se arată în Vechiul Testament.

Proorocii peșterilor, prin – ăia – înțelegeau pe rând, guvernatori, imperatori, monarhi, în timp ce prin noi desemnau plebea, mai mult sau mai puțin oprimată.
Ei între ei – a fost vreme îndelungată definirea celor puțin comunicativi, în timp ce – dacă noi între noi nu ne înțelegem – era semnul sigur al unui eșec lamentabil.
Noi nu ne așteptam – apare ca o banală constatare în cheie autocritică în unele rapoarte științifice de cercetare. Când declarații ale oamenilor de știință conțin subliniată formularea – așa se face că noi -, acolo sigur avem de-a face cu medaliați ai unor premii internaționale.

Incredibila mobilitate a pronumelui demonstrativ și a adjectivului pronominal demonstrativ și-a dovedit mereu neobosita contribuție la ridicarea dar și la prăbușirea multor civilizații.

Se știe că până și acolo unde utilizarea acestor formule se afla sub controlul eticii, tot apăreau cazuri de alterare voit întreținută, a sensului real al exprimării decente. Altfel spus, până și capete luminate de rectori, decani, sau șambelani de ocazie nu ezitau să-l pomenească pe necuratul în plin Senat dictând apoi decizii care se încheiau cu – noi nu vom admite imixtiunea altora. După caz, – ăia – care se înghesuiau neinvitați la supa universitară, ajungeau prin perseverență să-i detroneze pe semnatarii declarațiilor în care, pe drept cuvânt, erau semnalați detractorii. Apoi, învingătorii detractori îi scuipau ca pe niște măsele stricate pe foștii rectori, decani, șefi de catedre, secretari, ca întreaga universitate să înceapă „o viață nouă” și deseori instabilă.
După cum se vede, de la vârsta ei fragedă și până în prezent, omenirea și-a măsurat puterile după cât de bine a știut să mânuiască pronumele demonstrativ și adjectivul pronominal ca pe niște valoroase vâsle ducând faima lui – noi, ei, ăștia, ăia – tot mai departe, tot mai departe.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

4 comentarii pentru articolul „Arhiva Afectivă. Noi, ei, ăștia, ăia”

  • omul manuieste ce doreste, dupa cum ii e dorinta.
    insa o face in mod relativ, la limita in mod absolut relativ.
    insa ‘oglindirea’ ‘facerii’ omului arata pe masura Creatiei, adica e absoluta!
    diferenta de la relativul omenescului la absolutul Creatiei reprezita Reactiunea Absoluta, iar ea iti arata ‘ce nu vezi’, dincolo de ceea ce vezi, ca efect a ceea ce ‘faci’, iar asta adanceste cunoasterea de sine, limpezindu-l.

    • din cate mi dau seama…adjectivul e in plus, pe lumea asta.

      • creca e ca ‘foarte’, despre care vorbeste Maestrul. povesteste despre o lipsa…

        • adjectivele genereaza numa nelinisti:))), asa s ar parea 🙂
          hai sa le scoatem din poveste!
          cum facem?!:))
          sau…tot despre o nonactiune e vorba, caz in care pur si simlu ne indreptam, implacabil, catre o lume lipsita de adjective?!:)

Cora Muntean: Nu știu de ce suntem prima țară din UE care vaccinează copiii
Imunizarea copiilor, probleme si necunoscute

Vaxxinarea copiilor, probleme si necunoscute! Cu doctor Anca Nitulescu, Asociatia Medici pentru decizii informate si jurnalista Cora Muntean, redactor sef la Cristoiublog!!!

Publicată de Adriana Bahmuteanu pe Marţi, 8 iunie 2021
Invitații cristoiublog
Invitații cristoiublog
Invitații cristoiublog
Apariție editorială de excepție

„Cronica de la Salcâmu Mic” de Sabina Ivașcu. Pentru detalii apăsați pe poza de mai jos: