Arhiva Afectivă. Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri

„În februarie, 1954, iarna a lovit cel mai puternic țara noastră. Viscolul a bântuit în patru reprize, iar vântul a atins o viteză-record în București: 126 kilometri la oră. Un alt record consemnat în 3 februarie ’54 vizează cantitatea maximă de zăpadă depusă: 115,9 l/mp în 24 de ore, la Grivița. Cel mai gros strat de zăpadă din istoria măsurătorilor ANM a fost măsurat tot atunci, la Călărași: 173 cm, troienele atingând însă în unele zone din sud-estul ţării şi cinci metri.”* Bucureștiul era paralizat. În acele cumplite zile ale începutului de februarie s-a înregistrat, potrivit Administraţiei Naţionale de Meteorologie, cel mai puternic viscol din secolul XX.

Bucuresti_1954

Gara de Nord_1954

painea_1954 (1)

Bucureștenii iernii lui 1954 au arătat lumii întregi că omul poate salva un oraș aruncat în izolare de vremea potrivnică. După ce, treptat, totul a reintrat pe făgașul vieții obișnuite, toate știrile, jurnalele de actualități, reportajele, au vorbit lumii despre perseverența și istovitoarea luptă cu stihia a românilor. Dar, mai ales, au vorbit despre solidaritate – nu rostită, ci înfăptuită -, solidaritate care a dovedit că prăpădul rămas după furia nimicitoare a naturii, poate fi înlăturat prin efort colectiv.
Bărbați și femei, copii și vârstnici au ieșit din casele lor săpând tunele, fiindcă zăpada ajunsese până la vârful stâlpilor de telegraf. Nămeții erau pretutindeni cât dealurile. Unități de armată împreună cu sportivii orașului au încălțat schiurile și făcând pârtie, au ajutat brutăriile să-și continue munca, transportând cele necesare fabricilor de pâine, ducând apoi pâinea la centrele de distribuire. Tot schiorii au ajutat la transportul medicamentelor pentru bolnavi, la transportul spre spitale al bolnavilor sau al femeilor aflate în pragul nașterii.

Cu mâinile și cu lopețile, după ce viscolul acela cumplit s-a oprit, oamenii au pornit să dea la o parte pătura imensă de zăpadă care apăsa casele, străzile, tramvaiele, gara, totul, fiindcă totul înțepenise sub zăpada fiorosului viscol.

Din bucureștenii iernii lui 1954, trăitori care să mai poată povesti cum a fost, nu prea mai sunt. Bunicii s-au dus de mult. Părinți ar mai fi, dar extrem de puțini, care au bătut nouăzeci de ani, poate suta, și care greu își mai amintesc detalii din coșmarul pe care l-au trăit. Noi, cei trecuți azi de șaptezeci de ani, noi care suntem la rându-ne bunici, nu prea putem povesti mare lucru fiindcă la acea vreme, în 1954, abia învățam să spunem numele străzii pe care locuiam, darămite să știm cum a trecut acel februarie al troienelor cât casa. Și atunci la ce altceva suntem noi buni? La nimic. De parcă ne-am fi născut gata bătrâni. De parcă nu am fi lăsat în urma noastră nici vise împlinite, nici lucrări de știință sau de artă, nici performanțe de care știau până și cei din afara țării. Amintirile noastre sunt acum irelevante, și așa fiind, ni se spune fără încetare doar atât:  sunteți bătrânii regimului comunist, sunteți pensionarii care trebuie să stați în casă, sunteți neputincioșii pe care noi trebuie să-i ducem în cârcă. Iar noi – tinerii de odinioară deveniți vârstnicii de azi- cum am numi această atitudine denigratoare? Simplu. Să-i zicem „solidaritate ideatică”? Hm.. Nu-i rău. Sau mai bine ”concept democratic”? Dar oare ”simț al eficienței sociale” cum sună? Vedeți cum încercăm să ajutăm dorind să găsim clasificări cât mai diverse? Facem asta nu pentru a ne dovedi ramolismentul, ci luciditatea. Facem asta fiindcă nu se cade să oftezi în fața celor ce hotărăsc soarta vârstnicilor. Nu numai că nu oftăm, dar facem loc, ne dăm deoparte să treacă în voie ambulanțele care culeg bătrâni întrebându-ne ca-n balada aceea a lui Villon: Dar unde-s marile ninsori?

Un alb tăcut s-a așternut acum nu pe acoperișuri, ci peste fețele noastre. Vijelia se cheamă acum pandemie, iar viscolul ei seceră vieți nu doar la noi, ci aproape peste tot in lume.
Bucureștenii lunii martie 2020 au arătat lumii întregi că știu să stea cuminți în casele lor în acea perioadă de urgență. Vârstnicii au respectat intervalul orar de ieșire, tinerii au făcut voluntariat ajutându-i pe cei aflați în izolare.
Dar simțul civic de altă dată, îmbărbătarea aceea mobilizatoare care unea oamenii, a fost zădărnicită de anunțurile terorizante despre contaminări, internări și decese. Cum ar fi fost dacă în nopțile cumplitei ierni a lui 1954, meteorologii ar fi anunțat prin radiouri și difuzoare de trei ori pe zi: „Veți muri îngropați în zăpadă, nu mai aveți scăpare, luați-vă adio de la viață”? Cum ar fi fost? Sau cine ar fi avut o asemenea scelerată idee?
Albul tăcut al măștii nu lasă la iveală expresii reale, ci doar priviri de sălbăticiuni hăituite.
Albul, albul, albul.. Oameni în alb din cap până în picioare. Cosmonauți intrând și ieșind dintr-o capsulă a luptei pentru viață care se mai numește și sală de reanimare sau ATI.
Într-o asemenea capsulă, zisă și ATI, se află întotdeauna câțiva oameni așteptând ca șansa să le întindă o mână.
Numai că s-a întâmplat așa că teribilul ceas rău a venit pe neașteptate, asemenea viscolului din 1954, și a secerat câteva vieți. Viețile celor care depindeau doar de tuburi, cabluri, monitoare s-au spulberat lăsând în urmă fum și scrum. Medici, asistente, pompieri au acționat pe loc atât cât le-a stat în putere. Dar, deși incendiul a fost stins, deși medicul erou se zbate acum într-un spital din străinătate, starea generală a celor care au asistat la toată această grozăvie este doar una de stupoare, indignare și atât.
Schiorii bucureșteni, schiorii iernii din 1954, nu mai au cum să-și facă pârtie spre inimile celor care conduc țara și să le spună: va ajutăm noi să frământați pâinea omeniei zilnice, mai necesară ca oricând în aceste clipe.
Cetățenii Bucureștiului din iarna lui 1954 care au știut cum să-i îngroape creștinește pe cei stinși în acele potrivnice ceasuri, ar întreba astăzi cu lumânări aprinse în mâini: Cum s-ar cuveni să-i pomenim pe Mucenicii de la Piatra Neamț? Care este numele lor?
Au dreptate acei oameni din trecut. Cei care au pierit așteptând vindecare și primind moarte, într-un incendiu petrecut în preajma postului Crăciunului, doar mucenici se pot numi.

https://adevarul.ro/news/

https://momenteistorice.ro/cea-mai-teribila-iarna-din-romania-1954/