1955, Timișoara, strada Ion Heliade Rădulescu, aproape de Piaţa Küttl. Plouă. Umbrela mare, neagră, cu mâner galben de lemn, deși atât de folositoare, va fi din nou lăsată afară lângă ușă. Are ceva de babă singuratică umbrela asta când stă afară să se scurgă de apă. Bunicul a plecat să se întâlnească, în față la Elit, cu nenea Peșchir, dar a uitat să ia cartela de zahăr. A plecat și fără galoși. Așa că, în casă e liniștea aia urâtă cu ”dă-mi te rog apă și un antinevralgic”. Bunica e supărată și pe mine că am făcut ferfeniță fitilul cel nou pentru primus. Dar era atât de bun pentru păpușa mea care nu are breton, ci are doar păr pictat. Zice că o am pe Smaranda, păpușa cu păr din bumbac amestecat cu lână. Dar Smaranda are mâini și picioare din pânză umplute cu rumeguș în timp ce Marilena, păpușa cea nouă e foarte reușită, își poate mișca mai bine picioarele și mâinile, pot să o așez pe scăunel, arată foarte bine, doar că are părul pictat. Îi pusesem o basma făcută din batista cu buline albastre de la taiorul mamei și sub basma am pus fitilul de la primus, ce mare păcat am făcut?
Jurnal de vacanță. 1958, Brad, textul original: Ieri m-am certat, în drum spre librărie, cu o fată care stă pe lângă Parcul 7 Noiembrie. Eu merg la librărie deși suntem în vacanță, fiindcă acolo se aduc săptămânal cărți pentru copii. Mai găsesc cărți bune pentru copii și la biblioteca unde este tanti Pia, dar uit să le duc la timp și chiar dacă tanti Pia nu se supără, în schimb se supără mama rău de tot și îmi spune că fac de râs familia, că e plină casa de cărți pentru copii, cum ar fi Mănușa sau Ursul care fumează, în loc să încep să citesc literatură serioasă pentru adolescenți. Mie nu-mi place absolut deloc cuvântul adolescent fiindcă am văzut în vitrină la nenea Ștefan, un anunț: Avem uniforme pentru copii și adolescenți, și erau puse pe umerașe niște haine lungi bliomarin, adică vânăt închis, cu nasturi și prea serioase. Ăștia care-s adolescenți poartă chipiu adolescenții ăștia, nu poartă bască deci sunt mari și serioși. Bine. M-am certat cu fata care stă lângă Parcul 7 Noiembrie, fiindcă ia, adică ea, o spus, adică a spus, că filmu Ni viu ni coniu îi franțuzesc, iar io, adică eu i-am spus că nu se zice franțuzesc, ci francez. Că filmul se numește în românește Nevăzut necunoscut și că e cu un actor care face multe strâmbături naturale și se mișcă iute în tot filmu. Până la urmă ne-am împăcat și ea a zis că nu mă spune la mama că am fost iarăși la bibliotecă și am împrumutat Emil și detectivii, Ceașca albastră și Nuielușa de alun. Da eu am făcut asta special, fiindcă știam că iar mă pârăște la mama și așa o să vadă familia că nu mai citesc Mănușa și Sarea în bucate. E tare greu în vacanță, abia aștept să înceapă școala. Servus jurnalule.
Brad, 1959. Paștele evreiesc, cel catolic și cel ortodox se nimereau uneori calendaristic toate în același timp. Atunci sărbătoarea era absolut perfectă. Prieteni, vecini, rude ciocăneau la ușă dimineața să-și ofere unii altora ouă roșii, cozonac, pască cu brânză și stafide sau matza. Iar a doua sau a treia zi după Paște, la școală, în clasă, era zarvă mare, veselie. Și toți copiii purtau ceva nou – șosete, ghete, vestă sau fular, șoșoni sau batic, fiecare avea ceva nou de arătat. În recreație, coridorul școlii mirosea a colonie (de la sticluțele cu care băieții le stropiseră pe fete), a vanilie (de la cozonaci) și a primăvară hohotind fericită pe la toate ferestrele. Spun “în clasă”, fiindcă nu întotdeauna Paștele coincidea cu zilele vacanței de primăvară. Dar nimeni, niciodată, nu a interzis oamenilor să-și ureze cele cuvenite de Paști. Povestea mama cum odată, în preajma Paștelui, când toți profesorii erau în cancelarie pentru o întâlnire a cadrelor didactice cu „cineva de la regiune”, unul din profesori a îndrăznit să-l întâmpine creștinește pe noul venit. Când a auzit “Hristos a Înviat”, tovul de la regiune a rămas cu ochii ațintiți spre tavan, apoi spre podea, apoi iarăși spre tavan, ca într-un târziu să spună țuguindu-și grav buzele “Just, tovarășe profesor, e just ce ați spus!” Bietul om era pus în situația de a recunoaște că și el știe că de curând a fost Paștele, că și în casa lui nevasta a pregătit ouă roșii, cozonac, dar că în capul lui e încă proaspătă pagina cu „combaterea misticismului” primită la instruirea de partid. Și ca să încheie într-o notă prietenoasă a mai zis tovul de la regiune – “oameni suntem și noi, nu-i așa stimați tovarăși profesori? Iar răspunsul dascălilor din cancelarie a fost: “Adevărat a Înviat !”
București, septembrie 1964. În liceu e mare zarvă. În timp ce eram în vacanță, UTM a devenit UTC. Ce se întâmplă? Și ce-o să fie? Or să ne schimbe carnetele? Dar de ce se încuie poarta școlii? E ședință de alegeri UTC la etaj. Și dacă e ședință, de ce trebuie să se încuie poarta? Fiindcă nea Oancea portarul a spus că el nu răspunde de elevii care pleacă imediat după ore. Unii poate au programare la dentist, lecții de vioară, antrenament pentru spartachiadă sau mai știu eu ce. Dinspre latura umbrită a școlii, unde se află internatul și cantina, se aud prin ferestre cântecele elevilor ciprioți. Anul trecut în clasă cu noi a venit și un refugiat portughez. Când am ajuns și eu, nou venita la școală, proaspăt sosită din Țara Moților, bucureștenii m-au întrebat ce limbă vorbesc acasă? Suna ciudat în urechile lor limba ardeleneasca, dar suna ciudat și în urechile mele limba vorbită aici, în Vechiul Regat. Acel grai al de atunci al bucureșteanului tipic, azi a dispărut. Era o vorbire nu atât repezită, ci mai degrabă repejoară față de lentoarea graiului ardelenesc. Când l-am rugat pe colegul meu de bancă să mă imite mi-a spus că nu e ușor dar va încerca. Ce e greu? am întrebat. Nu atât greu cât ciudat. Adică? Uite, să zicem că eu te întreb ”ce mai faci”? Da, și? Păi tu Sabina, când pui întrebarea asta, o pui cumva așa, oarecum cântat. Hai, imită-mă! Deci tu spui așa: Cee mai faaaci? Și întotdeauna, dimineața, pui înainte de întrebare, cuvântul ”servus”. Ce-i aia ”servus”? E un fel de salut, un fel de ”bună”, explic eu. Aha!
București, septembrie, 2020. Citesc într-o postare pe Facebook, preluată apoi de aproape toată presa, că ”actualul președinte al Academiei Române, Ioan Aurel Pop, a fost primit în Uniunea Tineretului Comunist în 1969, o organizație politică a regimului.” Este de mirare – spun unii astăzi – că academicianul Ioan Aurel Pop nu a avut tăria să refuze primirea în UTC. Datorită acestei ”atitudini” este acum privit ca un ”element dăunător”. Nu țin minte în anii 60-70 să fi fost vreun elev căruia să-i treacă prin minte gândul că ar trebui să refuze intrarea în UTC. Am fost utemistă un singur an. Apoi, în 1964, am devenit, împreună cu toți colegii mei de liceu, utecistă. Presupun că asemeni lui Ioan Aurel Pop mai sunt în viață o mulțime de foști membrii ai UTC. Acei elevi sunt considerați azi ”dăunătorii” rămași în viață ai anilor 60-70. Mă întreb ce se va întâmpla cu cei care au fost pionieri? Ne putem aștepta la postări pe Facebook, care să producă ecouri în presă de genul: Reprezentantul nostru la Congresul cutare ce va avea loc în țara cutare a fost oprit pe aeroportul Otopeni înaintea plecării. În ultimul moment autoritățile vamale au primit un document din care reieșea că Reprezentantul la Congres a fost comandant de detașament la Organizația de Pionieri importantă pepinieră de cadre a Uniunii Tineretului Comunist, și apoi a Partidului Comunist Român.
Deși dacă mă gândesc bine o soartă și mai cruntă decât Reprezentantul la Congres, o vor avea cei care au în grădină mere Renet bergamot obținute prin altoire de savantul rus Miciurin. În mod cert, străbunicii acestor – aparent nevinovați – crescători de mere, vor fi avut corespondență nu doar cu Miciurin, dar și cu tovarășa de viață a lui Stalin. Ei vor fi aspru criticați de societate, livada miciurinistă va fi rasă cu buldozerele, iar pe locul acelei livezi va fi tăiată panglica unei noi săli de păcănele.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ivan_Vladimirovici_Miciurin