Arhiva Afectivă. Omul cu vesta (I)

Înainte să vă lămuresc la ce m-am gândit alegând acest titlu, am să fac un ocol în timp și nu mă las până nu vă arăt, atât cât se poate, ce înseamnă cu adevărat călătoriile, deplasările între secole. Vom porni din pandemizatul și progresistul secol XXI spre răsturnătorul de istorii și hulpavul de războaie secol XIX. Știrea venită din Wuhan, China, anunțând, la 19 decembrie 2019, primele cazuri raportate prezentând simptomele unei „pneumonii de cauză necunoscută”, a devenit în mai puțin de un an Restricție. În mai puțin de trei luni o Constatare a devenit Restricție. Măsuri de control, toate sanitare, desigur, au acoperit cu repeziciune planeta. Și așa, pe nepusă masă, am început cu toții să ne ferim, să ne baricadăm în case, să ne igienizăm non stop și, mai ales, să nu ne lăsăm în voia „proastelor obiceiuri” de a ne saluta dându-ne mâna sau îmbrățișându-ne.

Zilele, săptămânile, lunile se derulau toate sub semnul măștii, distanței și al clorului. Clor la intrare, clor la ieșire în fața ușii, mască peste bărbie/gură/nas, mănuși de unică folosință și dezinfectarea continuă a tot ce atingem, toate acestea însemnau vigilență și responsabilitate asumate. Unele gospodine au avut probleme. Mai cu seamă cele grabnic obediente fluxului preventiv-educațional ce inunda în crescendo toate canalele de știri. Avertizând societatea asupra pericolului mortal al virusului, care virus cu doar o lună în urmă putea fi neutralizat cu apă și săpun, iată cum știrile de ultimă oră ajunseseră să producă adevărate blocaje în procesul de pregătire a plăcintelor. Pur și simplu, gospodina tradiționalistă nu știa cum poate fi spălată/dezinfectată făina?!

Dar mă opresc aici cu retrospectiva începutului pandemizării și vă las să vă amintiți în liniște cum s-a ajuns de la spălatul pe mâini la izolarea la domiciliu. Departe de mine gândul să tratez cu superficialitate tema atât de controversată a contaminării, izolării, vaccinării, recidivei. Consecințele atitudinii mult prea relaxate a multora, dar și lipsa de pregătire a altora au dus, în scurt timp, la rezultate catastrofale și la un număr mare de decese. Spitale insuficient dotate, personal medical redus ca număr, saloane de reanimare suprasolicitate, aparatură și sistem de declanșare a incendiului nefuncțional au creat mediul propice accidentelor care păreau a fi declanșate în lanț și care pentru mulți păreau sinistră premeditare. Ori adevărul era cu totul altul, iar în loc să fie pus în discuție acel adevăr al precarității și a insuficientei nepregătiri pentru situații limită la nivelul întregii țări, au fost preferate acuzele și înfierarea medicilor, șefilor de secție, responsabililor de resort.

Am promis o călătorie. Acum, pregătiți fiind cu aceste ultime grozăvii la care nu mai adaug lupte și proteste, dărâmări de statui, demonstrații pro sau contra vaccin, plimbarea cu drona deasupra granițelor Ucrainei sau inițiativa de redenumire a Crăciunului, vom porni spre lumea secolului XIX. Vom poposi pe o stradă în Petersburg, la un birou de copiat acte, unde îl vom cunoaște pe Akaki Akakievici personajul neprețuitului Gogol care ne-a făcut cunoscută măreția umilinței omului simplu în fața mizeriei umane, a pretinsei elite, în celebra povestire ”Mantaua”, text publicat în 1842.

Gogol își descrie personajul…

„Rar ai fi putut găsi un om care sa trăiască numai pentru slujbă, cum trăia Akaki Akakievici. Dar asta-i prea puțin spus: El slujea cu râvnă, ba nu, cu dragoste. Trăia printre copiile lui, într-o lume variată si atrăgătoare. Plăcerea pe care i-o făcea copiatul i se oglindea pe față. Când își scria literele favorite, nu mai putea de bucurie; surâdea, clipea din ochi, silabisea textul cu buzele, încât parcă puteai să-i citești pe față literele care-i ieșeau de sub pană”.

…descrie iarna rusească

„La Petersburg, există un dușman aprig al tuturor celor cu o leafă de patru sute de ruble sau cam atâta pe an. Acest dușman nu-i altul decât gerul nostru nordic, deși se spune de altfel că ar fi foarte bun pentru sănătate. Cam pe la nouă dimineața, tocmai la ora când străzile se umplu de funcționari în drum spre slujbă, gerul începe sa înțepe, sa înțepe atât de tare toate nasurile, fără deosebire, încât bieții funcționari hotărât că nu mai știu unde să și le ascundă. La ora asta, când chiar și celor cu funcțiuni înalte le îngheață fruntea și le lăcrimează ochii, bieții consilieri titulari se găsesc, câteodată, cu desăvârșire lipsiți de apărare.”

…descrie mantaua ponosită a copistului

„Akaki Akakievici începuse de la o vreme să simtă că-l înjunghie tare de tot în spate și în umăr, cu toate că se silea să străbată cât mai repede drumul reglementar. Până la urma s-a gândit că de vină era mantaua. Și într-adevăr, cercetând-o acasă, binișor, a văzut că se rărise ca sita în două-trei locuri, și anume la spate și la umeri. Postavul i se rosese în așa hal, încât se făcuse străveziu, iar căptușeala se destrămase, de trecea vântul prin ea. Trebuie știut că mantaua lui Akaki Akakievici era și ea ținta batjocurii tuturor funcționarilor. Aceștia îi luaseră până si nobilul nume de manta și-i ziceau „capot”. Avea mantaua, ce-i drept, o croială ciudata, și cu fiecare an gulerul i se făcuse tot mai mic, căci servea la cârpitul altor părți ale ei. Cârpelile nu prea dovedeau meșteșugul croitorului, iar mantaua arăta ca un sac si era foarte urâtă.”

…apoi descrie dorința sărmanului copist de a repara zdrențuita manta veche, bună doar de făcut petice pentru obiele după spusa croitorului. Dar până să ajungă la croitorul Petrovici, Akaki Akakievici are de urcat o scară. Iată o scară în Petersburgul săracilor văzută și adulmecată de Gogol…

„Urcând scara care ducea la locuința lui Petrovici – și despre care, să fim drepți, trebuie să spunem că era plină de zoaie și de gunoaie și mirosea a spirt de te usturau ochii, adică duhnea așa cum duhnesc de obicei toate scările de serviciu ale caselor din Petersburg – urcând scara, Akaki Akakievici se întreba cam cât avea să-i ceara Petrovici și-si puse în gând să nu-i dea mai mult de două ruble.”

…croitorul dă verdictul …

„Nu, nu se mai poate cârpi. E o vechitură!”

..iar Gogol privind în sufletul copistului scrie tot ce vede acolo..

„La aceste cuvinte, Akaki Akakievici a simțit o lovitură în inimă. De ce, Petrovici, – a întrebat el, cu glasul rugător de copil. – Nu-i roasă decât la umăr, și vezi poate mai găsești pe la tine niște resturi.- Bucăți s-ar putea găsi, – a răspuns Petrovici, – dar nu le pot coase; stofa-i putredă de tot și se destramă cum o atingi cu acul. Lasă să se destrame. Cum se destramă, pui îndată alt petic. Dar n-am de ce prinde peticele, n-am cum le întări, că mantaua e roasă de tot. Vorba vine că-i stofă, dar cum suflă vântul în ea, se și destramă. Da fă-mi-o te rog. Cum se poate? Asta-i… Nu, – a spus hotărât Petrovici, – nu-i nimic de făcut. Haina asta nu mai e bună de nimic. Ar fi mai bine ca la iarnă, când va da frigul, să-ti faci din ea obiele, pentru că ciorapii nu țin cald.”

Croitorul Petrovici o spune pe șleau :

„Cât despre manta, după cât se vede, are să trebuiască să-ți faci una nouă.”

Vestea îl trimite pe copist în delir. Merge năuc pe străzi cu gândul la imposibila sumă de o sută cincizeci de ruble. Nu are acești bani, nu-i va avea niciodată. Are doar o parte din bani, economisiți într-un chip jalnic…

„Akaki Akakievici avea obiceiul să pună la o parte, într-o pușculiță cu cheie și cu o tăietură în capac prin care vâra banii, câte o jumătate de copeică de fiecare rublă cheltuită. La jumătate de an odată număra banii de aramă adunați și-i schimba în bani mărunți de argint. Asta o făcea demult, și astfel, în curs de câțiva ani, strânsese peste patruzeci de ruble. Așadar, avea în mână jumătate din suma ce-i trebuia pentru manta. Dar de unde să ia cealaltă jumătate?”

În cele din urmă, banii necesari se adună, mantaua nouă îi este adusă acasă lui Akaki Akakievici, iar colegii vor cu toții o petrecere în cinstea hainei celei noi. Văzând că bietul copist se codește, subșeful de birou „voind pesemne să arate că nu era deloc fudul și că avea relații până si cu inferiorii săi a spus: – Dacă-i așa, vă dau eu o serată în locul lui și vă rog să veniți la mine la un ceai; parcă anume s-a potrivit ca tocmai azi să fie ziua mea!”

Copistul ajunge la petrecere, apoi într-un târziu se întoarce spre casă. Contrastul între partea săracă a orașului și cea înstărită face și mai acută resimțirea beznei și a frigului care domneau deasupra Rusiei țariste cu acea societate strălucitoare în miez și mucegăită la marginile ei. Din nefericire, bietul copist este tâlhărit și deposedat de haina cea nouă obținută cu atâta trudă, haină care tocmai îi schimbase statutul din ființă demnă de dispreț în om, chipurile, respectabil.

„A intrat în piață cu o frică cu o neputință de stăpânit, de parcă îi spunea inima că are să se întâmple ceva rău. S-a uitat înapoi, pe urmă la dreapta, la stânga: parca se afla în mijlocul unei mări. „Mai bine să nu mă uit”, si-a spus el și a început să meargă cu ochii închiși. Când și i-a deschis, ca să vadă dacă mai era mult până la capătul pieței, a zărit deodată, în față, aproape sub nasul lui, niște oameni cu mustăți. N-a putut nici măcar să vadă bine ce fel de oameni erau. I s-a făcut negru înaintea ochilor și inima a început să-i bată. „Mantaua asta-i a mea!” a răcnit unul cu glas tunător, apucându-l de guler. Akaki Akakievici era gata sa strige: „Ajutor”! când altul i-a vârât în gură un pumn mare cât un cap de funcționar, și i-a spus:- Țipă dacă mai poți! Akaki Akakievici simțea cum i se scoate mantaua, cum îl izbesc cu genunchiul, și atâta tot. A căzut pe spate, în zăpadă, și nu și-a mai dat seama de nimic. Peste câteva clipe si-a venit în fire. S-a ridicat, dar nu mai era nimeni. Simțea ca era frig în câmpul acela și că nu mai avea mantaua.”

Akaki Akakievici este sfătuit să contacteze un executor judecătoresc. A doua zi, Akaki Akakievici a mers la un executor judecătoresc privat, dar fără niciun rezultat. A venit la serviciu cu mantaua veche. În Sankt Petersburg, în acel moment, era vânt, ger, paltonul era vechi, iar când s-a întors acasă, Akaki Akakievici s-a culcat.

„Nu s-a dus la slujbă toata ziua, ceea ce nu i se mai întâmplase niciodată. A doua zi s-a arătat la departament foarte palid, în vechiul lui capot, ajuns și mai de plâns. Întâmplarea cu furtul mantalei i-a mișcat pe mulți, deși s-au găsit și acum câțiva funcționari să-si bată joc de el. Au hotărât pe loc să strângă bani; dar n-au izbutit să adune decât foarte puțini, fiindcă și așa funcționarii cheltuiseră destul cu subscripția pentru portretul directorului și pentru o carte, în urma propunerii șefului de secție, prieten cu autorul, așa că suma strânsă era cu totul neînsemnată. Cineva, împins se vede de milă, s-a hotărât sa-l ajute, măcar cu un sfat bun, și i-a spus să nu se mai ducă la inspectorul de cartier, căci, chiar dacă s-ar întâmpla ca acesta, în dorința de a câștiga bunăvoința superiorilor, să găsească un mijloc de a da de manta, ea va rămâne totuși la poliție, daca el nu va putea aduce dovezi legale că-i a lui. Mai bine ar fi să se adreseze unei persoane însemnate și dacă această persoană însemnată, va scrie și se va pune în legătură cu cine trebuia, atunci afacerea se va rezolva cu mai mult succes.”

„Ce-i rămânea de făcut lui Akaki Akakievici? S-a hotărât să se ducă la persoana însemnată. Cine era această persoană însemnată și ce funcție avea, nu se știe nici până azi. Trebuie să vă spun ca această persoană însemnată devenise însemnată nu demult și că înainte fusese o persoana neînsemnată. De altfel, postul pe care îl ocupa nu era socotit nici acum însemnat, în comparație cu altele mai însemnate. Dar veți găsi oricând un cerc de oameni pentru care e însemnat ceea ce pentru alții e neînsemnat.”

Vorba e că „persoana însemnată” s-a răstit atât de tare la bietul copist tâlhărit încât…

„Akaki Akakievici nu si-a mai amintit nimic, nici cum a coborât scara, nicicum a ajuns în stradă. Nu-și simțea nici mâinile, nici picioarele. În viața lui nu fusese muștruluit atât de tare de un general și încă de unul care nu era din departamentul său. Mergea cu gura căscata prin viscolul care șuiera pe străzi poticnindu-se de marginea trotuarului. După obiceiul Petersburgului, vântul bătea dintr-odată din toate cele patru puncte cardinale și din toate ulicioarele. Într-o clipa l-au cuprins dureri în gât, și când a ajuns acasă nu mai era în stare sa scoată un cuvânt. Se umflase tot si a trebuit să se culce în pat. Iată cât de puternică poate fi câte odată o muștruluială în lege. A doua zi, avea febră mare. Datorită ajutorului mărinimos al climei din Petersburg, boala ăi-a urmat cursul mult mai repede decât se putea aștepta, și când a venit doctorul și i-a luat pulsul, n-a găsit nimic altceva de făcut decât să-i prescrie o prișniță, numai așa, ca bolnavul sa nu rămână fara ajutorul binefăcător al medicinei și a declarat pe loc că în două zile moare sigur. – Iar dumneata, maică, – a adăugat el întorcându-se spre gazdă, – nu-ți mai pierde timpul degeaba, tocmește de pe acum o raclă de brad, căci una de stejar ar fi prea scumpă pentru el.

În sfârșit, bietul Akaki Akakievici și-a dat sufletul. Nu i-au pus sigiliu nici pe odaie, nici pe lucruri, în primul rând pentru ca n-avea moștenitori, iar în al doilea rând pentru că lăsase o moștenire foarte mică, și anume o legătură de pene de gâscă, o testea de hârtie alba oficială, trei perechi de cio­rapi, doi-trei nasturi căzuți de la pantaloni și capotul bine cuno­scut cititorului. Cine s-a ales cu toate aceste lucruri, numai Du­mnezeu știe. Mărturisesc că nici povestitorul nu s-a interesat de asta.”

De atunci, o fantomă „sub forma unui funcționar” a început să apară la Podul Kalinkin, trăgând de paltoanele, blănurile și hainele trecătorilor. Cineva l-a recunoscut pe mort ca fiind Akaki Akakievici. Dar era imposibil să liniștești un mort.

Gogol devenise un fanatic religios profund cufundat în literatura spirituală, inclusiv în literatura monahală și greacă. Numele „Akaki” este grăitor semnificând „inofensivul” sau „nevinovatul”. Este probabil ca numele „Akaki” să fi fost luat de autor de la Ioan Scărarul, unde umilul ascet Acacius din Sinai suferă umilințe și bătăi din partea mentorului său, moare, dar chiar și după moarte arată ascultare față de mentorul său.

„Mantaua” este unul dintre romanele lui Nikolai Gogol publicate la Sankt Petersburg. A fost publicat în cel de-al 3-lea volum al lucrărilor lui Gogol, tipărite la sfârșitul anului 1842 și scoase la vânzare în ianuarie 1843. A intrat în istoria literaturii ruse ca „un manifest al egalității sociale și al drepturilor inalienabile ale individului în oricare dintre condițiile și rangul său.”
Ne aflăm la mijlocul călătoriei noastre între secole.

(urmarea tot aici, în Arhiva afectivă)