Arhiva Afectivă. Pionierii, patronul și păsările de hârtie

V-ați gândit vreodată că aproape toată înțelegerea sau neînțelegerea lumii începe la nivelul simțurilor? V-ați dat seama că ea, înțelegerea sau neînțelegerea lumii, diferă în funcție de mediul în care se manifestă? Și nu numai atât, ați observat că primele neînțelegeri dintre oameni apar încă din copilărie? Să le luăm pe rând: simțurile, familia, școala, viața de zi cu zi, de când eram prunci până am devenit mari.

Simțul mirosului, gustului, auzului, văzului și cel tactil ne ajutau să ne familiarizăm cu lumea, să-i învățăm amănuntele, să-i deslușim tainele. Cu ajutorul simțurilor ne împrieteneam cu stropii de ploaie, cu fulgii de zăpadă, cu mirosul pădurii sau al câmpului, cu gustul frăguțelor sau al măcrișului, cu scoarța aspră a copacilor, cu țepii crengilor de brad sau cu rășinile lui lipicioase.

Prima școală a vieții aici începea, la nivelul simțurilor. Înainte să învățăm cum să-i numim pe cei dragi, care este destinația obiectelor din jur, noi ne orientam numai și numai prin simțuri.

În afară de plâns nu știam să spunem nimic atunci când ceva ne-ar fi durut.

În caz de boală, mama, tata sau bunica, văzându-ne deodată palizi sau prea îmbujorați, ne puneau diagnosticul atingându-ne fruntea: copilul nu e bine. Dacă doftoriceala familiei nu ajuta absolut defel, era chemat medicul. Privind copilul, atingându-l, ascultându-i respirația, observându-i tegumentele, medicul stabilea cauza micii tulburări – răceală, indigestie sau vreo boală a copilăriei.

Ieșit din starea febrilă după un mic regim sau un tratament ușor, copilul își reîncepea activitatea – joaca dacă era încă mic, școala dacă era mai măricel.

Pentru noi, cei născuți la cinci ani după război, denumiri ca Sirop de Pătlagină, Antigermin, Sulfamidă, Penicilină sau Streptomicină ne erau foarte familiare.
La școală, odată cu învățătura zilnică, noi, omuleții de altădată, descopeream noțiunea de prietenie, de simpatie, dar tot atunci ne confruntam cu primele neînțelegeri urmate de mocnite și caraghioase dușmănii.

Revenind la simțuri – căci prin ele ne conectam la lumea din afara ființei noastre – observam, nu fără mirare, că neînțelegerile veneau din lipsa afinităților, din multele diferențe, din absența oricăror similitudini. Deznădăjduiți, veneam acasă înșirând lunga listă a nemulțumirilor și nedumeririlor.
„I-am împrumutat lui Zgâmbocea guma de șters și nu mi-a mai dat-o înapoi; am împărțit un măr cu Popovici Lidia și nu mi-a spus mulțumesc, ba chiar a mușcat odată din el și l-a aruncat pe jos; Dumitrescu Alexandru mi-a luat căciula din cuier și a aruncat-o pe fereastră; Călărașu Dominica m-a luat de mână și atunci Dumitrescu Alexandru mi-a dat un pumn; Stere Laurențiu are păduchi. Nu vreau să mai merg la școală decât dacă mă mut în altă clasă!”
Părinții începeau cu noi primele lecții de pedagogie/sociologie/ științele comunicării/ igienă. Ba mai și cutezau să spună că în orice clasă există un Dumitrescu Alexandru sau o Călărașu Domnica.

Tot cam pe atunci, în clasele primare, aflam despre regulile nescrise ale relațiilor interumane.
Auzeam cuvinte noi, interesante: adaptare, toleranță, îngăduință, bunăvoință etc.
Dar și precauție, vigilență, autoprotecție, apărare, prevenire etc.

Sudălmile, înjurăturile vorbele de ocară au fost singurele cuvinte care, chiar dacă iscau bătăi sau cumplite tăceri, nu necesitau niciodată explicații suplimentare. Acelea fiind din categoria cuvinte- arme, cuvinte-pietre, cuvinte-ciomege, nu aveau nevoie de nici un preambul inițiatic.
Toate acestea erau pentru noi, cei foarte cruzi încă, simple cuvinte. Treptat, noțiunile își făceau intrarea în viața de zi cu zi întărind și dând la iveală sensurile reale ale semnificațiilor.

Timpul trece, noi nu mai suntem școlari, dar ca întotdeauna venim spre casă cu alte nedumeriri. Dar acasă, demult nu ne mai așteaptă cineva.
Uite, unul dintre noi, îngândurat, pășind fără țintă pe străzi. Caută un prieten sau vreun cunoscut, dar nimeni nu se nimerește în apropiere. Intră într-un bar. Înainte să plătească berea sau cafeaua, îndrăznește să-l întrebe pe omul de la tejghea (așa, ca în filmele americane): Boss, șefule ai putea să-mi spui de ce patronul meu face iarăși disponibilizări? Am muncit bine, nu am lipsit nici o zi în douăzeci de ani și acum mă trimite în șomaj. Ce înseamnă asta?

Omul de la tejghea, manevrând maneta de expresso, va da din umeri spunând: Aici e de lucru pentru patru oameni, eu sunt singur și trebuie să-i servesc pe toți clienții cam în același timp. Asta nu-ți spune nimic?

În timp ce își bea cafeaua omul gândește: eu, copilul voios în tabere, silitor la școală, îngrijit de mama, bunica și nenea doctoru, înzdrăvenit cu Polivitamine și Cavit9, am devenit absolvent al unei facultăți care nu mi-a dat o repartiție convenabilă, m-am însurat a doua oară după ce am primit un apartament confort doi, am fost agitator la defilările de unu mai și douăzeci și trei august, apoi revoluționar două săptămâni pe Magheru, apoi golan in Piața Universității. Am avut o tarabă și am vândut cipsuri, cola, bere și apă minerală, a venit Băsescu și a dispus desființarea multor buticari, printre care și eu. Am plecat afară și am lucrat în construcții și curierat, m-am întors în țară și am găsit post la patronul ăsta, care acum m-a trimis în șomaj.

În bar, pe ecranul televizorului apare o doamnă care vorbește despre o carte scrisă în colectiv. Omul mai plătește o cafea și pleacă. Merge spre librăria în care știe că va găsi cartea de curând prezentată. Simte că acolo va afla răspunsuri la multe întrebări. Crede sincer că are afinități cu oamenii care au scris acea carte, are convingerea că mărturiilor lor le poate alătura pe ale sale.

A ajuns. Lângă rafturi sunt câteva fotolii și scaune. Se așază. Citește pe sărite și găsește un pasaj care îi merge la suflet.

Îi mulțumesc mamei mele ….
că nu m-a lăsat să devin președintă de detașament de pionieri în clasa a V-a (ca să nu îmi pierd timpul cu fleacuri, zicea ea) și că m-a sfătuit prietenește să nu intru în PCR dacă voi fi îndemnată, (și am fost), cu toate consecințele negative care puteau decurge din refuzul de a o face.

…………………………………………………………………..

Nu, nu le mulțumesc comuniștilor fără de care această carte nu ar fi existat.
……………………………………………………………………..
Nu există vaccin împotriva moliilor istorice. Ar fi foarte simplu ca, încă de la o vârstă fragedă părinții să își vaccineze obligatoriu copiii împotriva fascismului, comunismului și a oricărei alte boli mortale care a făcut ravagii de-a lungul timpului. Singurul vaccin împotriva molimelor istorice rămâne cartea.
Fragment din cartea „Și eu am trăit în comunism”, Editura Humanitas 2015.

Da, așa a crescut și el. Ai lui îi urau pe comuniști în ultimul hal, deși jucau cu ei table, șah și remi. Nici el nu a vrut să fie pionier când a văzut că Dumitrescu Alexandru, ăla care i-a tras un pumn în clasa a doua, va fi făcut președinte de unitate când erau ei într-a șasea.

Când a ajuns în proiectare, și pe el l-au sfătuit colegii că e bine să intre în PCR, părinții i-au spus că nu-i nici o sfârâială, mai ales că așteptau să le vină chemare din satul ăla nemțesc unde locuia un unchi al mamei. Unchiul s-a prăpădit și chemarea s-a dus pe apa sâmbetei. Atunci s-a dus singur la be-o-be și a întrebat unde poate să depună o cerere. Au râs de el și i-au spus că la partid nu-i chiar ca la loto. După o vreme, când au văzut că-s mai puține cadre tesa, l-au primit. Dar a venit revoluția.

Fir-ar să fie de patron care l-a dat afară. Cât a lucrat în proiectare înainte de 89 nici capul nu-l durea. Ce spun ăștia în carte? Că mâncau eugenii și le era frig? Păi și acum nu e frig? De un leu cumpărai două pachete de eugenii, acum nici măcar unul …

Mai deschide odată cartea, citește din nou și nu pricepe exact ce a vrut să spună autoarea când a scris Nu, nu le mulțumesc comuniștilor fără de care această carte nu ar fi existat.
Oare o fi vrut să spună că de fapt le mulțumește, dar într-un chip așa mai ocolit?

Oamenii au amintiri, unele devin cărți, și atunci amintirile ajung în vitrine de librării sau pe rafturi de biblioteci, altele rămân simple confesiuni la o cafea. Scrise sau nescrise vor fi împăturite de mai multe ori până când vor deveni bărcuțe de hârtie sau surprinzătoare păsări origami.